Biserica Catolică a amestecat multe credințe păgâne în creștinism și a instituit respectarea lor prin diferite simboluri, practici și sărbători, așa cum vedem că este și cazul Paștelui. Acesta este motivul pentru care creștinismul și lumea în general consideră aceste practici ca fiind creștine, dar nu sunt cu adevărat conștienți de adevărata istorie din spatele lor.
Roma, înainte ca decretul lui Constantin să o convertească oficial într-un regat „creștin”, avea un sistem de închinare care era abundent și divers în zei și zeițe păgâne. Mulți dintre acești zei sunt încă adorați astăzi în interiorul papalității sub formă de „sfinți”. De fapt, zeii din celebrul Panteon roman, Jupiter, Ianus, Saturn, Apolo și alții au fost duși chiar la biserica romană și numiți „sfinți” (statuia din Vatican, cunoscută astăzi ca Sfântul Petru, este aceeași statuie care a fost folosită pentru zeul Jupiter în epoca păgână a Romei).
Sfântul Petru – Jupiter
Dar nu Roma a inventat acești zei, ci ei i-au preluat de la greci, iar grecii i-au preluat de la babilonieni. Zeus s-a transformat în Jupiter, Hades în Pluto și Poseidon în Neptun. Dar toate aceste forme masculine ale zeilor reprezintă același zeu fals. Originile acestui zeu fals provin de la vechiul rege/zeu babilonian Nimrod, care a trăit după potop (Geneza 10:8). El era un descendent al lui Noe prin Ham, unul dintre cei trei fii ai lui. Acest sistem fals de închinare îl includea pe Nimrod, soția sa Semiramis și fiul lor divin/mântuitor, Tamuz (Ezechiel 8:14).
De-a lungul timpului, aceste personaje s-au transformat în cele două zeități principale ale Babilonului: Baal (2 Împărați 21:3) și Iștar (Astartea). De-a lungul veacurilor, au fost importați în alte națiuni sub nume diferite, dar au păstrat întotdeauna aceleași caracteristici și atribute de bază. Baal, reprezentândul pe Nimrod/Tamuz, a devenit cunoscut sub numele de Bel, Molech, Merodach, Osiris, Marte și Jupiter. Da, același Jupiter care este acum „Sfântul Petru” în Vatican.
Alte simboluri păgâne din biserica catolică includ: mitra în formă de gură de pește din vremurile păgâne și conul de pin de pe toiagul Papei. Conurile de pin au fost descoperite în locurile de închinare ale zeului babilonian Marduk.
Conul de pin este cunoscut ca simbolizând iluminarea, fertilitatea și viața veșnică, de către romani, greci, asirieni și acum catolici, dar își are originea în păgânism. Vaticanul găzduiește cel mai mare con de pin din lume și deține o curte specială denumită „Conul de pin”. Curtea „Conul de pin” este curtea principală din Muzeul Vaticanului, unde se află multe dintre statuile grecești.
Iștar: Zeița Mamă
Paștele (eng. easter), în forma actuală, este o sărbătoare de primăvară practicată cu mult timp înainte de vremea lui Hristos.
Zeița Iștar este asociată cu fertilitatea și sexul. Sărbătorile în onoarea ei au coincis cu începutul primăverii și cu creșterea perioadei luminoase a zilei. Primăvara a fost considerată o perioadă a renașterii și fertilității, generată de lumina crescândă a soarelui. Deci, rolul soarelui a fost, de asemenea, o componentă importantă a sărbătorii zeiței Iștar.
Închinătorii lui Iștar i-au oferit două simboluri ale fertilității, printre alte ofrande, și anume ouă și iepuri. Acestea au devenit parte a sărbătorii creștine de Paște de astăzi.
În religiile antice, zeița era venerată ca dătătoare de viață și cea care o întreține și, ca atare, această religie era plină de nuanțe sexuale. Simbolurile falice, cum ar fi obeliscul, precum și simbolurile feminității și ale relațiilor sexuale dintre zeități, erau comune în templele antice, așa cum sunt și în templele moderne, în special în India. Aceste simboluri sunt la fel de comune în catedralele Romano Catolice.
Tradiția sărbătorită astăzi drept Paște (eng. easter) este forma modernă de închinare a vechii zeițe babiloniene, Iștar, zeița caldeană a războiului și a fertilității. Ea deține multe alte nume, dar numele ei original este Semiramis. Ea este cunoscută și sub numele de Afrodita, Astartea (1 Regi 11:33), Cybele sau Sybil, Rhea, Demeter, Ceres, Hera, Freya, Diana (Faptele Apostolilor 19:27), Europa, Isis, Artemis și Venus.
Astăzi, ea este cunoscută în modul cel mai vizibil în forma catolică/ortodoxă ca Fecioara Maria (un punct cheie care le conectează – ambele poartă denumirea „Regina/Împărăteasa Cerului” sau „Regina Raiului”).
Biblia vorbește despre această practică păgână antică de a onora pe Regina/Împărăteasa Cerului, în Ieremia 7:18:
„Copiii strâng lemne, părinții aprind focul și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie.”
Multe practici moderne sunt legate de această sărbătoare păgână care o onorează pe Iștar. De exemplu, închinarea la soare, sacralitatea duminicii și originea închinării la fecioară.
În timp ce mulți atribuie denumirea de easter unei corelații directe cu Iștar, adevărul este că legătura nu este atât de directă, deși închinarea se leagă de Iștar. Numele de easter este derivat din mai multe alte surse, inclusiv de la zeița germanică a primăverii, Eostre sau Ostara, care era o zeiță germanică, a cărei zi de sărbătoare a fost ținută tot în timpul primei luni pline după echinocțiul de primăvară.
„Ostara a fost, desigur, o zeiță a fertilității. Aducând sfârșitul iernii… Prezența ei era resimțită în înflorirea plantelor și la nașterea bebelușilor, atât la animale, cât și la oameni. Iepurele… era animalul ei sacru. Ouăle de Paște și Iepurașul de Paște au fost ambele prezente în festivalurile de primăvară ale Ostarei, care au fost ținute inițial în timpul sărbătorilor zeiței Iștar.”
Dr. Scott Johnson, Ishtar Easter – Contending for Truth
În timp ce Crăciunul este legat de închinarea păgână a lui Tamuz (Baal) și a echinocțiului de iarnă, Paștele este închinarea lui Semiramis (Iștar) în echinocțiul de primăvară. Este închinarea la astre despre care Dumnezeu ne avertizează în mod special. Sinodul de la Niceea a stabilit data sărbătorii urmând aceeași logică astrologică și a denumit-o „creștină”.
Având în vedere că există doar două sisteme de închinare în această lume, închinarea la Dumnezeul Cerului, Creatorul tuturor lucrurilor, și închinarea la „dumnezeul acestei lumi” (2 Corinteni 4:4 BTF), toată închinarea și zeii asociați cu acea închinare, se încadrează într-una dintre aceste două categorii, indiferent dacă indivizii își dau seama sau nu.
