În multe locuri din Biblie, Hristos este numit Dumnezeu. Psalmistul spune:

„Dumnezeul cel puternic, DOMNUL [Iehova], a vorbit și a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apusul lui. Dumnezeu a strălucit din Sion, desăvârșirea frumuseții. Dumnezeul nostru va veni și nu va tăcea, un foc va mistui înaintea lui și va fi o mare furtună împrejurul lui. De sus va striga către ceruri și către pământ, ca să judece pe poporul său. Strângeți pe sfinții mei la mine; cei ce au făcut un legământ cu mine prin sacrificiu. Și cerurile vor vesti dreptatea lui, căci Dumnezeu însuși este judecător.”

Psalmii 50:1-6

Că acest pasaj face referire la Hristos, poate fi ştiut (1) prin faptul deja învăţat, că toată judecata a fost încredinţată Fiului; şi (2) prin faptul că, la a doua Sa venire, El Îşi va trimite îngerii să-i strângă pe aleşii Săi din cele patru vânturi (Matei 24:31). „Dumnezeul nostru va veni şi nu va tăcea.” Şi nu va tăcea, pentru că atunci când Domnul Isus va coborî din ceruri o va face „cu un strigăt, cu vocea arhanghelului și cu trâmbița lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4:16). Acest strigăt va fi glasul Fiului lui Dumnezeu, care va fi auzit de toţi cei aflaţi în mormintele lor şi care-i va face să iasă afară din ele (Ioan 5:28, 29). Împreună cu cei neprihăniţi, găsiţi în viaţă, ei vor fi răpiţi să-L întâmpine pe Domnul în văzduh spre a fi cu El pentru totdeauna; aceasta va constitui „strângerea noastră împreună la El” (2 Tesaloniceni 2:1 GBV). Compară cu Psalmul 50:5; Matei 24:31 şi 1 Tesaloniceni 4:16.

„Un foc va mistui înaintea lui și va fi o mare furtună împrejurul lui”, pentru că atunci când Domnul Isus va fi descoperit din ceruri cu îngerii Săi puternici, aceasta va fi ,,în flacăra focului, răzbunându-se pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Cristos” (2 Tesaloniceni 1:8). Deci ştim că Psalmul 50:1-6 este o descriere vie a celei de-a doua veniri a lui Hristos, pentru salvarea poporului Său. Când va veni, El va fi asemenea „Dumnezeului cel puternic” (compară cu Habacuc 3).

Acesta este unul din titlurile ce I se cuvin. Cu mult înaintea primei veniri a lui Hristos, profetul Isaia a vorbit aceste cuvinte de mângâiere, lui Israel:

„Căci un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul lui și îi va fi pus numele Minunat, Sfătuitor, Dumnezeul puternic, Tatăl veșnic, Prințul Păcii.”

Isaia 9:6

Acestea nu sunt doar cuvintele lui Isaia; ele sunt cuvintele Duhului lui Dumnezeu. Dumnezeu, în adresare directă către Fiul Său, L-a numit pe Acesta cu acelaşi titlu. În Psalmul 45:6 citim aceste cuvinte:

„Tronul tău, Dumnezeule, este pentru totdeauna și întotdeauna, sceptrul împărăției tale este un sceptru drept.”

Cititorul neatent poate lua acest pasaj ca pe o simplă rugăciune a psalmistului către Dumnezeu; dar când ne întoarcem în Noul Testament, descoperim că este mult mai mult. Dumnezeu Tatăl este cel care vorbeşte aici şi Se adresează Fiului, numindu-L Dumnezeu (vezi Evrei 1:1, 8).

Acest nume nu a fost dat ca o consecinţă a unei mari realizări, ci este al Lui prin drept de moştenire. Vorbind despre puterea şi măreţia lui Hristos, autorul scrisorii către Evrei spune că El a fost făcut cu mult mai presus de îngeri, deoarece „a obținut prin moștenire un nume nespus mai bun decât ei” (Evrei 1:4). Un fiu este totdeauna îndreptăţit să poarte numele tatălui; şi Hristos, ca „singurul Fiu născut din Dumnezeu”, este la fel de îndreptăţit să poarte acelaşi nume cu Tatăl. Un fiu, de asemenea, este într-o măsură mai mică sau mai mare o copie a tatălui; el are, într-un anumit grad, trăsăturile şi caracteristicile personale ale tatălui său, dar nu în mod desăvârşit, pentru că nu există o copie fidelă în întreaga omenire. Nu există însă nicio imperfecţiune în Dumnezeu sau în vreo lucrare de-a Sa; şi astfel, Hristos este „imaginea exactă” a persoanei Tatălui (Evrei 1:3 KJV). Ca Fiu al Dumnezeului care există prin Sine însuşi, El are prin natură toate atributele Divinităţii.

Este adevărat că sunt mulți fii ai lui Dumnezeu; dar Hristos este „singurul Fiu născut al lui Dumnezeu” şi de aceea e Fiul lui Dumnezeu într-un fel în care nici o altă fiinţă nu a fost şi nu va fi vreodată. Îngerii sunt fii ai lui Dumnezeu, aşa cum era şi Adam (Iov 38:7; Luca 3:38) prin creaţie; creştinii sunt fiii lui Dumnezeu prin înfiere (Romani 8:14, 15); dar Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin naştere. Autorul epistolei către Evrei arată mai departe că poziţia Fiului lui Dumnezeu nu este una la care a fost înălţat, ci este una pe care o deţine pe drept. El spune că Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca servitor, „dar Cristos ca fiu peste propria lui casă” (Evrei 3:6). Şi, de asemenea, Hristos este Ziditorul casei (versetul 3). El este Cel care zideşte templul Domnului şi poartă slava (Zaharia 6:12, 13).

Hristos însuşi a învățat, în modul cel mai categoric, că El este Dumnezeu. Când tânărul a venit şi L-a întrebat: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viață eternă?” Isus, înainte să-i răspundă la întrebare, a spus: „De ce mă numești bun? Nimeni nu este bun decât unul, adică, Dumnezeu” (Marcu 10:17, 18). Ce a vrut Isus să spună prin aceste cuvinte? A vrut oare să nege epitetul care I-a fost adresat? A vrut oare să dea de înţeles că nu era bun în mod absolut? Era oare aceasta o modestă tăgăduire a Lui însuşi? Nici vorbă, pentru că Hristos era bun în mod absolut.

Iudeilor, care permanent urmăreau să găsească în El greşeli cu care să-L acuze, le-a spus cu îndrăzneală: „Cine dintre voi mă dovedește vinovat de păcat?” (Ioan 8:46). În toată naţiunea iudaică nu se găsea niciun om care să-L fi văzut vreodată făcând un lucru sau să-L fi auzit pronunţând un cuvânt care să dea impresia că ar fi rău; iar aceia care au fost nevoiţi să-L condamne au putut-o face doar prin angajarea unor martori mincinoşi care să mărturisească strâmb împotriva Lui. Petru spune că în „El, care nu a făcut păcat, nici nu a fost găsită viclenie în gura lui” (1 Petru 2:22). Pavel spune că El „n-a cunoscut păcat” (2 Corinteni 5:21). De asemenea, psalmistul mărturiseşte: „el este stânca mea și nu este nedreptate în el” (Psalmul 92:15). Iar Ioan spune: „Și știți că el a fost arătat ca să înlăture păcatele noastre; și în el nu este păcat” (1 Ioan 3:5).

Hristos nu Se poate nega pe Sine însuşi, de aceea El nu putea spune că nu este bun. El a fost şi este bun în mod absolut, este desăvârşirea bunătăţii. Şi de vreme ce nimeni nu este bun decât Dumnezeu, şi Hristos este bun, înseamnă că Hristos este Dumnezeu, şi aceasta este ceea ce a vrut să-l înveţe pe tânăr.

Acelaşi lucru i-a învăţat şi pe discipoli. Când Filip I-a spus lui Isus: „Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns”, Isus i-a răspuns:

„De atâta timp sunt cu voi și totuși nu m-ai cunoscut, Filipe? Cel ce m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl; și cum spui tu: Arată-ne pe Tatăl?”

Ioan 14:8, 9

Această declarație este la fel de categorică precum atunci când spune: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Hristos era cu adevărat Dumnezeu, încât chiar și atunci când era aici printre oameni și I S-a cerut să-L arate pe Tatăl, El a putut spune: Priviţi-Mă pe Mine. Şi aceasta ne aminteşte de afirmaţia pe care a făcut-o Tatăl, când a adus în lume pe Cel Întâi născut: „Să i se închine toți îngerii lui Dumnezeu” (Evrei 1:6). Şi nu doar atunci când S-a împărtăşit din slava Tatălui era El îndreptăţit să primească închinarea, dar chiar şi atunci când a venit ca un prunc în Betleem, îngerilor li s-a spus să I se închine.

Iudeii au înţeles învăţătura pe care o dădea Hristos despre Sine însuşi. Când El a declarat că era una cu Tatăl, iudeii au luat pietre ca să arunce în El; şi când El i-a întrebat pentru care din lucrările Sale bune au de gând să-L lovească cu pietre, ei au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună te ucidem cu pietre, ci pentru blasfemie și pentru că tu, fiind om, te faci pe tine însuți Dumnezeu” (Ioan 10:33). Dacă Isus ar fi fost, aşa după cum Îl priveau ei, un simplu om, cuvintele Sale ar fi fost într-adevăr o hulă; dar El era Dumnezeu.

Scopul venirii lui Hristos pe pământ a fost acela de a-L descoperi pe Dumnezeu oamenilor, astfel încât ei să poate veni la El. Astfel, apostolul Pavel spune că „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu sine” (2 Corinteni 5,19); iar în Evanghelia după Ioan citim despre Cuvântul care era Dumnezeu, că „a devenit trup” (Ioan 1:1, 14). Tot în legătură cu aceasta, se susţine că „nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu născut, care este în sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).

Observați expresia „singurul lui Fiu născut, care este în sânul Tatălui”. El își are locuința acolo, şi El este acolo parte din Dumnezeire, precum în ceruri, așa și pe pământ. Folosirea timpului prezent implică existenţa permanentă şi arată aceeaşi idee conţinută în afirmaţia lui Isus către iudei: „Mai înainte să fi fost Avraam: Eu sunt.” (Ioan 8:58). Şi aceasta arată din nou identitatea Sa cu Cel care i-a apărut lui Moise în rugul aprins şi care a declarat că numele Său este „Eu sunt Cel ce sunt”.

Şi, în cele din urmă, avem cuvintele inspirate ale apostolului Pavel referitoare la Isus Hristos, din care aflăm: „Fiindcă Tatălui i-a plăcut ca în el să locuiască toată plinătatea” (Coloseni 1:19). Dar ce este această plinătate care locuieşte în Hristos aflăm din următorul capitol, unde ni se spune: „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). Aceasta este cea mai perfectă şi mai clară mărturie a faptului că Hristos posedă prin natură toate atributele divine. Realitatea divinității lui Hristos va fi foarte clar evidențiată pe măsură ce vom începe să privim la Hristos drept Creator.