„Fiindcă DOMNUL este judecătorul nostru, DOMNUL este legiuitorul nostru, DOMNUL este împăratul nostru; el ne va salva.” (Isaia 33:22)  

Acum, trebuie să privim la o altă postură a lui Hristos, totuși nu la un alt Hristos. Aceea care, în mod natural, rezultă din poziția Sa de Creator; pentru că Cel ce creează trebuie cu siguranță să aibe autoritatea de a conduce și controla. În Ioan 5:22-23, citim cuvintele lui Hristos însuși:   

„Fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci a încredințat toată judecata Fiului, ca toți să onoreze pe Fiul, așa cum onorează pe Tatăl. Cine nu onorează pe Fiul, nu onorează pe Tatăl care l-a trimis.”  

După cum Hristos este manifestarea Tatălui în creațiune, tot astfel El este manifestarea Tatălui și în darea și executarea Legii. Câteva texte din Scriptură vor fi suficiente pentru a demonstra acest lucru.  

În Numeri 21:4-6, găsim înregistrată doar o parte a unui incident care a avut loc în timp ce copiii lui Israel se aflau în pustie.  

„Și au călătorit de la muntele Hor pe calea Mării Roșii, să ocolească țara lui Edom, și sufletul poporului a fost mult descurajat din cauza drumului. Și poporul a vorbit împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise spunând: Pentru aceasta ne-ați făcut să ne urcăm din Egipt, ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici urmă de apă; și sufletul nostru detestă această pâine ușoară. Și DOMNUL a trimis șerpi înfocați în mijlocul poporului și au mușcat poporul și mult popor din Israel a murit.”  

Poporul a cârtit împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise spunând: „De ce ne-ai adus aici în pustie? Ei l-au învinovățit pe Conducătorul lor. Din această cauză, au fost nimiciți de șerpi. Acum, să citim cuvintele apostolului Pavel, referitoare la același eveniment:  

„Nici să nu ispitim pe Hristos, după cum unii dintre ei l-au ispitit și au fost nimiciți de șerpi.” Ce dovedește, oare, aceasta? Conducătorul împotriva căruia ei murmurau era Hristos. Acest lucru este dovedit mai departe de faptul că, atunci când Moise și-a legat soarta de Israel, refuzând să fie numit fiul fiicei lui Faraon, a socotit ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului (Evrei 11:26). Citiți și 1 Corinteni 10:4, unde Pavel spune că părinții noștri „toți au băut aceeași băutură spirituală, fiindcă au băut din acea Stâncă spirituală ce îi urma; și acea Stâncă era Hristos”. Așadar, Hristos era Conducătorul lui Israel din Egipt.  

Al treilea capitol din Epistola către Evrei clarifică același lucru. Aici, ni se spune să luăm aminte la Apostolul și Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus Hristos, care a fost credincios în toată casa Lui, nu ca un rob, ci ca fiu în propria casă (versetul 1-6). Apoi, ni se spune că noi suntem casa Lui, dacă ne păstrăm încrederea până la sfârșit. Prin urmare, suntem îndemnați de Duhul Sfânt să ascultăm glasul Lui și să nu ne împietrim inimile, cum au făcut părinții noștri în pustie (versetul 7-9).  

„Fiindcă suntem făcuți părtași ai lui Hristos, dacă ținem strâns începutul încrederii noastre, neclintit până la sfârșit; deoarece se spune: Astăzi, dacă veți auzi vocea lui, nu vă împietriți inimile ca în răzvrătire. Fiindcă unii, după ce au auzit, s-au răzvrătit; însă nu toți care au ieșit din Egipt, prin Moise. Dar pe cine s-a mâhnit el patruzeci de ani? Nu pe cei ce au păcătuit, ale căror trupuri moarte au căzut în pustie?” (Evrei 3:14-17)  

Aici, din nou, Hristos este proclamat conducătorul și comandantul poporului Israel, în timpul celor patruzeci de ani, cât a călătorit în pustie. Același lucru este arătat în Iosua 5:13-15, unde ni se spune că omul pe care l-a văzut Iosua lângă Ierihon, stând cu sabia scoasă, a răspuns la întrebarea lui Iosua: „Ești pentru noi sau pentru potrivnicii noștri? Iar El a răspuns: Nu, ci Eu în calitate de Căpetenia oștirii Domnului acum am venit!” (versetul 14 KJV). Într-adevăr, nu va pune nimeni la îndoială faptul că Hristos era adevăratul Conducător al lui Israel, cu toate că era nevăzut. Moise, conducătorul vizibil al lui Israel, „a rămas neclintit, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.” Hristos era Cel care l-a împuternicit pe Moise să meargă și să-l elibereze pe poporul Său. Acum, citiți Exodul 20:1-3:  

„Și Dumnezeu a vorbit toate aceste cuvinte, spunând: Eu sunt DOMNUL Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, afară din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei în afară de mine.”  

Cine a spus aceste cuvinte? Cel ce i-a scos din Egipt. Și cine era Conducătorul lui Israel când a fost scos din Egipt? Era Hristos. Atunci, cine era cel ce a dat legea pe Sinai? Era Hristos, strălucirea slavei Tatălui, și imaginea exactă a Ființei Lui, care este manifestarea lui Dumnezeu către om. Era Creatorul tuturor lucrurilor și Cel căruia I s-a încredințat toată judecata.  

Acest punct de vedere poate fi demonstrat și în alt mod. Atunci când  Domnul va veni, va fi cu un strigăt (1 Tesaloniceni 4:16) care va pătrunde în morminte și va trezi morții (Ioan 5:28-29).   

„DOMNUL va răcni din înălțime și își va înălța vocea din locuința lui sfântă; va răcni cu putere asupra locuinței lui; el va scoate un strigăt, asemenea celor care calcă strugurii, împotriva tuturor locuitorilor pământului. Un zgomot va ajunge până la marginile pământului, pentru că DOMNUL are o neînțelegere cu națiunile, El, cu orice făptură, se va judeca; îi va da pe cei stricați sabiei, spune DOMNUL.” (Ieremia 25:30-31)  

Comparând acest pasaj cu Apocalipsa 19:11-21, unde Hristos, în calitate de Conducător al oștirilor cerești, Cuvântul lui Dumnezeu, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu, distrugându-i pe toți cei răi, înțelegem că Hristos este Cel ce strigă din locașul Său împotriva tuturor locuitorilor pământului, atunci când este în controversă cu națiunile. Ioel adaugă un alt aspect când spune: „DOMNUL de asemenea va răcni din Sion și își va înălța vocea din Ierusalim; și cerurile și pământul se vor cutremura.” (Ioel 3:16).  

Din aceste texte, la care bineînțeles mai pot fi adăugate și altele, aflăm că, la cea de a doua venire a Domnului pentru a-Și salva poporul, El va vorbi cu o voce care va zgudui pământul și cerurile – „pământul se va clătina încoace și încolo ca un bețiv și va fi îndepărtat ca o colibă” (Isaia 24:20) și „cerurile vor trece cu zgomot mare” (2 Petru 3:10). Acum, citește Evrei 12:25-26:  

„Vedeți să nu refuzați pe Cel ce vorbește. Căci dacă nu au scăpat cei ce l-au refuzat pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbește din cer, a cărui voce a clătinat pământul atunci, dar acum a promis, spunând: Eu clatin încă o dată, nu doar pământul, ci și cerul.”  

Momentul când Glasul care vorbea pe pământ a clătinat pământul a fost atunci când legea a fost dată pe Sinai (Exodul 19:18-20; Evrei 12:1820), un eveniment a cărui solemnitate nu a avut și nu va avea pereche, până când Domnul nu va veni cu toți îngerii din ceruri, ca să-și salveze poporul. Dar, observă un lucru: aceeași voce care atunci a zguduit pământul, la a doua venire va clătina nu numai pământul, ci și cerurile. Și, așa cum am văzut, acesta este glasul lui Hristos, care va răsuna cu o așa intensitate, încât va clătina cerurile și pământul în timpul controversei Sale cu neamurile. Astfel, s-a demonstrat că vocea lui Hristos era cea care s-a auzit pe Sinai proclamând cele zece porunci. Aceasta este o concluzie firească, pe care o putem trage și din faptul că Hristos este Creatorul și Cel care a înființat Sabatul.  

Într-adevăr, faptul că Hristos este parte din Dumnezeire, care posedă toate atributele Divinității, fiind egalul Tatălui din toate punctele de vedere, drept Creator și Legiuitor, este singura forță ce există în răscumpărare. Acest lucru este singurul care face răscumpărarea posibilă. Hristos a murit „ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18), dar dacă I-ar lipsi unul din atributele care-L fac egal cu Dumnezeu, nu ne-ar putea aduce la El. Divinitate înseamnă a avea atributele Divinității. Dacă Hristos nu ar fi divin, atunci ar fi vorba numai de un sacrificiu uman. Acesta n-ar avea nicio valoare chiar dacă am admite că Hristos ar fi fost cea mai înaltă inteligență creată din univers; în cazul acesta, n-ar fi decât o persoană supusă legii, fără capacitatea de a face mai mult decât propria datorie. El nu ar putea avea o neprihănire pe care s-o împărtășească și altora. Este o distanță infinită între cel mai înălțat înger creat vreodată și Dumnezeu. De aceea, nici cel mai înălțat înger nu ar putea să-l ridice pe omul decăzut și să-l facă părtaș al naturii divine. Îngerii pot să slujească, însă numai Dumnezeu poate să răscumpere. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că suntem salvați „prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”, în care locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii și care, astfel, este capabil să-i salveze pe deplin pe toți cei care vin la Dumnezeu prin El.  

Acest adevăr contribuie la o înțelegere mai bună a motivului pentru care Hristos este numit Cuvântul lui Dumnezeu. El este, să spunem așa, purtătorul de cuvânt al Dumnezeirii, manifestarea Dumnezeirii. El îl proclamă sau îl face cunoscut pe Dumnezeu oamenilor. I-a plăcut Tatălui ca în El să locuiască toată plinătatea, și de aceea Tatăl nu este pus într-o poziție secundară, cum și-ar putea imagina unii, atunci când Hristos este înălțat la poziția de Creator și Legiuitor; pentru că slava Tatălui strălucește prin Fiul. De vreme ce Dumnezeu nu Se face cunoscut decât prin Hristos, este evident faptul că Tatăl nu poate fi onorat așa cum ar trebui, de cei care nu-L înalță pe Hristos. Așa cum Hristos însuși a spus: „Cine nu onorează pe Fiul, nu onorează pe Tatăl care l-a trimis.” (Ioan 5:23).  

Mulți se întreabă, cum este posibil ca Hristos să fie Mijlocitor între om și Dumnezeu în timp ce este și Legiuitor? Nu este nevoie să explicăm cum este posibil acest lucru, ci doar să acceptăm mărturia Scripturii că așa este. Iar faptul că acest lucru este adevărat întărește doctrina ispășirii. Siguranța păcătosului cu privire la iertarea deplină și gratuită a păcatelor se bazează pe faptul că Legiuitorul însuși, Cel împotriva căruia s-a răzvrătit și pe care L-a sfidat, este Cel care s-a dat pe Sine însuși pentru noi. Cum este oare posibil ca cineva să se îndoiască de onestitatea scopului lui Dumnezeu sau de absoluta Sa bunăvoință, când El însuși S- a dat pentru răscumpărarea lui? Nimeni să nu-și imagineze că Tatăl și Fiul au fost despărțiți în această tranzacție. Ei au fost una în acest lucru, precum și în toate celelalte. „Sfatul de pace va fi între ei amândoi” (Zaharia 6:12-13) și chiar în timp ce Se afla pe pământ, singurul Fiu născut era în sânul Tatălui.  

Ce minunată manifestare a dragostei! Cel Inocent a suferit pentru cei vinovați; Cel Drept, pentru cei nedrepți! Creatorul, în locul creaturilor Sale. Cel care a făcut legea, pentru călcătorul ei; Regele, pentru supușii Săi răzvrătiți. De vreme ce Dumnezeu nu Și-a cruțat propriul Fiu, ci L-a dat de bunăvoie pentru noi toți, de vreme ce Hristos S-a dat pe Sine, de bunăvoie, pentru noi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Iubirea infinită nu ar putea găsi manifestare mai minunată. Bine ar mai putea spune Domnul: „Ce aș mai fi putut face viei Mele, și nu i-am făcut?” (Isaia 5:4 VDCC).