Întrebarea este: Cum poate fi obținută neprihănirea necesară intrării în cetatea lui Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare este marea lucrare a Evangheliei. Mai întâi, să învățăm o lecție practică despre îndreptățire sau despre neprihănirea atribuită. Parabola aceasta ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine teoria. Exemplul este dat în Luca 18:9-14 în următoarele cuvinte:  

„Și a spus și această parabolă unora care se încredeau în ei înșiși că erau drepți și îi disprețuiau pe ceilalți. Doi oameni s-au urcat la templu să se roage; unul fariseu și celălalt vameș. Fariseul a stat în picioare și s-a rugat astfel în el însuși: «Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt precum ceilalți oameni, jecmănitori, nedrepți, adulteri, sau chiar ca acest vameș. Eu postesc de două ori într-o săptămână, dau zeciuială din tot ce obțin.» Și vameșul, stând deoparte în picioare, nu a voit să ridice nici ochii spre cer, ci se bătea în piept, spunând: «Dumnezeule, fii milostiv cu mine, un păcătos.» Vă spun, mai degrabă acesta s-a coborât acasă declarat drept decât celălalt, pentru că fiecare înălțându-se pe sine însuși, va fi umilit; și cel ce se umilește pe sine însuși, va fi înălțat.”  

Prin aceasta, ni s-a arătat cum putem și cum nu putem să devenim neprihăniți. Fariseii nu au dispărut; sunt mulți, în zilele noastre, care se așteaptă să obțină neprihănirea prin faptele lor bune. Ei se încred în ei înșiși că sunt neprihăniți. Ei nu se laudă întotdeauna cu bunătatea lor, dar arată în alte moduri că se încred în propria lor neprihănire. Poate, spiritul fariseilor – spiritul care ar prezenta lui Dumnezeu propriile fapte bune ca un motiv de favorizare – este găsit la fel de frecvent ca și în oricare altă parte, printre acei așa-ziși creștini care par împovărați de păcatele lor. Ei știu că au păcătuit și se simt condamnați. Ei deplâng starea lor păcătoasă și își deplâng slăbiciunile. Mărturiile lor nu depășesc niciodată acest nivel. Adesea, ei se abțin rușinoși de la a vorbi în public, și de multe ori nu îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu în rugăciune. După ce au păcătuit într-un mod grav, ei încetează a se mai ruga pentru câtva timp, până când sentimentul de vinovăție dispare sau până când își imaginează că și-au răscumpărat greșeala printr-un comportament bun. Ce fel de spirit se manifestă astfel? Același spirit fariseic al celor care-și flutură propria neprihănire în fața lui Dumnezeu; care nu vor veni înaintea Lui dacă nu se pot bizui pe falsa justețe a bunătății lor închipuite. Ei vor să-I poată spune lui Dumnezeu: „Vezi cât de bun am fost în ultimele zile, cu siguranță că acum mă vei accepta.”  

Dar care este rezultatul? Omul care s-a încrezut în propria neprihănire n-a avut, de fapt, nici una, în timp ce omul care s-a rugat cu adâncă pocăință, „Dumnezeule, fii milostiv cu mine, un păcătos”, a plecat acasă ca un om neprihănit. Hristos a spus că acesta a plecat îndreptățit, ceea ce înseamnă făcut neprihănit.  

Observă că vameșul a făcut ceva mai mult decât să-și plângă păcătoșenia – el a cerut milă. Ce este mila? Este o favoare nemeritată. Este dispoziția de a trata un om mai bine decât merită. Iată ce spune Cuvântul inspirat despre Dumnezeu: „Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui, pentru cei ce se tem de el” (Psalmii 103:11 VDCC). Aceasta este măsura cu care Dumnezeu ne tratează, mai bine decât merităm, atunci când venim la El în umilință – este distanța dintre pământ și cerurile înalte. Și în ce fel ne tratează El mai bine decât merităm? Îndepărtând păcatele de la noi, pentru că versetul următor spune: „cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” Iar ucenicul prea iubit spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curețe de toată nedreptatea.” (1 Ioan 1:9).  

Pentru o întărire a afirmației despre mila lui Dumnezeu și cum se manifestă ea, citește Mica 7:18-19:  

„Cine este un Dumnezeu ca tine, care iartă nelegiuirea și trece cu vederea încălcarea de lege a rămășiței moștenirii sale? Nu își ține mânia pentru totdeauna, fiindcă găsește plăcere în milă. El se va întoarce din nou, va avea milă de noi; el va supune nelegiuirile noastre; și tu vei arunca toate păcatele lor în adâncurile mării.”  

Să citim acum afirmația directă a Scripturii referitoare la modul în care neprihănirea ne este conferită.  

Apostolul Pavel, după ce a dovedit că toți am păcătuit și nu ajungem la slava lui Dumnezeu, astfel că nimeni nu poate fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, continuă prin a spune că noi suntem   

„(…) declarați drepți, în dar, prin harul său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus; Pe care Dumnezeu l-a pus în față să fie ispășire prin credința în sângele lui, să declare dreptatea lui, pentru trecerea cu vederea a păcatelor din trecut, prin îngăduința lui Dumnezeu; Să declare dreptatea lui în acest timp; ca el să fie just și justificatorul celui ce crede în Isus.” (Romani 3:24-26)  

Suntem „declarați drepți, în dar”. Cum s-ar putea altfel? De vreme ce cele mai mari eforturi ale unui om păcătos nu au nici cel mai mic efect în a-l face neprihănit, este clar că singurul mod în care poate obține această neprihănire este ca dar. Neprihănirea ca dar este afirmată clar de Pavel în Romani 5:17:  

„Căci dacă prin greșeala unuia moartea a domnit prin unul; cu mult mai mult, cei ce primesc abundență de har și din darul dreptății vor domni în viață prin unul, Isus Hristos).”  

Deoarece neprihănirea este un dar, și viața veșnică, răsplata neprihănirii, este un dar al lui Dumnezeu, prin Isus Hristos Domnul nostru. Hristos a fost rânduit de Dumnezeu ca Cel prin care se poate obține iertarea păcatelor și această iertare constă în simpla declarare a neprihănirii Sale (care este neprihănirea lui Dumnezeu) pentru trecerea cu vederea a păcatelor lor. Dumnezeu, care este „bogat în milă” (Efeseni 2:4) și căruia îi place această îndurare, pune propria-I neprihănire asupra păcătosului care crede în Isus, ca înlocuitor pentru păcatele sale. Cu siguranță, acesta este un schimb profitabil pentru păcătos și nu este nicio pierdere pentru Dumnezeu, pentru că El este infinit în sfințenie, și depozitul acesta nu poate fi micșorat niciodată.  

Textele Scripturii la care tocmai am luat aminte (Romani 3:24-26) nu sunt decât o altă afirmare a versetelor 21-22, ce urmează declarației că nimeni nu este socotit neprihănit prin faptele legii. Apostolul mai adaugă:  

„Dar acum dreptatea lui Dumnezeu, fără lege, este arătată, fiind adeverită prin lege și profeți; chiar dreptatea lui Dumnezeu, care este prin credința lui Isus Hristos pentru toți și peste toți cei ce cred; fiindcă nu este diferență.”  

Dumnezeu pune neprihănirea Lui asupra credinciosului; îl acoperă cu aceasta, așa încât nici un păcat nu mai apare. Atunci cel iertat poate exclama o dată cu profetul:  

„Mă voi bucura mult în DOMNUL, sufletul meu se va veseli în Dumnezeul meu; căci m-a îmbrăcat cu veșmintele salvării, m-a acoperit cu roba dreptății, ca un mire ce se împodobește cu ornamente și ca o mireasă ce se înfrumusețează cu bijuterii.” (Isaia 61:10)

Dar cum rămâne cu „dreptatea lui Dumnezeu, fără lege?” Cum se potrivește aceasta cu afirmația că legea este neprihănirea lui Dumnezeu și că, în afara cerințelor ei, nu există neprihănire? Nu e nicio contradicție aici. Legea nu este ignorată de acest proces. Observă cu atenție: Cine a dat  

Legea? – Hristos. Cum a transmis-o? – „(…) ca unul care avea autoritate” (Matei 7:29), chiar ca Dumnezeu. Legea a provenit de la El, precum și de la Tatăl, și este doar o declarație a neprihănirii caracterului Său. De aceea, neprihănirea dobândită prin credința în Isus Hristos, este aceeași neprihănire exemplificată în lege; și aceasta este dovedit în continuare „fiind adeverită de lege”.  

Fiecare cititor să-și imagineze următoarea scenă. Legea stă ca un martor îndârjit împotriva păcătosului. Acesta nu poate schimba și nu poate numi pe păcătos – un om neprihănit. Păcătosul condamnat încearcă din răsputeri să obțină neprihănirea prin lege, dar aceasta i se împotrivește tuturor încercărilor lui. Ea nu poate fi mituită de nici o sumă de penitențe sau de fapte bune fățișe. Dar iată-L pe Hristos „plin de har și de adevăr” (Ioan 1:14), chemându-l pe păcătos la El. În cele din urmă, păcătosul, conștient de lupta pe care a dus-o în zadar pentru a obține neprihănirea prin lege, ascultă glasul lui Hristos și se aruncă în brațele sale deschise. Adăpostindu-se în Hristos, el este acoperit cu neprihănirea Lui, și acum iată! El a obținut prin credința în Hristos ceea ce n-a reușit prin străduințe zadarnice proprii. El are acum neprihănirea pe care o cere legea, cea adevărată, pentru că a obținut-o de la sursa neprihănirii; chiar din locul din care a provenit și legea. Iar legea mărturisește despre autenticitatea acestei neprihăniri. Aceasta spune că, atâta timp cât omul păstrează această neprihănire, va putea merge înaintea tribunalului ceresc și îl va apăra în fața tuturor acuzatorilor. Legea, așadar, va mărturisi faptul că este un om neprihănit. Având neprihănirea „care este prin credința lui Hristos, neprihănirea care este din Dumnezeu, prin credință” (Filipeni 3:9 KJV), Pavel era sigur că va sta în siguranță în acea zi a lui Hristos.  

Nu există nicio posibilitate de a găsi vreo greșeală în această tranzacție. Dumnezeu este drept și, în același timp, este Cel ce îl îndreptățește pe cel care crede în Isus. În Isus locuiește toată plinătatea Dumnezeirii; El este egalul Tatălui în fiecare atribut. În consecință, răscumpărarea care este în El – capacitatea de a-l răscumpăra pe omul pierdut – este infinită. Răzvrătirea omului se manifestă atât împotriva Fiului, cât și împotriva Tatălui, de vreme ce amândoi sunt una. De aceea, când Hristos „s-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre” (Galateni 1:14), chiar Regele a fost Cel care a suferit pentru supușii Săi răzvrătiți. Cel nedreptățit a trecut cu vederea ofensa atacatorilor. Nici un sceptic nu va nega faptul că orice om are privilegiul și dreptul de a ierta orice ofensă comisă împotriva lui; atunci de ce sunt atâtea discuții când Dumnezeu exercită același drept? Cu siguranță, dacă El vrea să ierte nedreptatea care i s-a făcut, El are acest drept; și cu atât mai mult cu cât El apără integritatea legii Sale, supunânduși propria persoană pedepsei meritate de păcătos. „Dar cel nevinovat a suferit pentru cel vinovat.” Adevărat, căci Cel nevinovat, care a suferit, sa dat pe Sine însuși de bunăvoie, ca, fiind drept față de guvernarea Sa, să poată face ceea ce L-a îndemnat dragostea Sa, și anume să treacă cu vederea nedreptatea ce i s-a făcut Lui, Conducătorul Universului.  

Acum să citim propria declarație a lui Dumnezeu, despre propriul Său Nume – declarație dată în fața unuia dintre cele mai grave cazuri de dispreț care I s-au arătat vreodată:  

„Și DOMNUL a coborât în nor și a stat cu el acolo și a vestit numele DOMNULUI. Și DOMNUL a trecut pe dinaintea lui și a vestit: DOMNUL, DOMNUL Dumnezeu, milostiv și cu har, îndelung răbdător și abundent în bunătate și adevăr, păstrând milă pentru mii, iertând nelegiuire și fărădelege și păcat și în niciun fel nu va cruța pe vinovat (…).” (Exodul 34:5-7)  

Acesta este Numele lui Dumnezeu; este caracterul în care El Se descoperă omului, lumina în care El dorește ca omul să-L privească. Dar ce vrea să spună prin afirmația că El „în niciun fel nu va cruța pe vinovat”? Aceasta este pe deplin în armonie cu îndelunga Sa răbdare și cu faptul că, în bunătatea Sa, El trece cu vederea fărădelegea poporului Său. Este adevărat că Dumnezeu nu va cruța pe cel vinovat. Nu putea să nu facă asta și în același timp să fie și drept. Dar El face ceva care este mult mai bun: El îndepărtează vina, așa încât cel care a fost vinovat nu este condamnat, ci el este îndreptățit și socotit ca și când nu ar fi păcătuit niciodată. Nimeni să nu cârtească cu privire la expresia „îmbrăcat în neprihănire”, ca și când aceasta ar fi ipocrizie. Unii, dintr-o lipsă a aprecierii valorii darului neprihănirii, au spus că nu au dorit neprihănirea care a fost „pusă peste” ci au dorit doar acea neprihănire care provine din viață, depreciind astfel neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și asupra tuturor celor care cred în El. Suntem de acord cu ideea lor atâta timp cât ea vine ca un protest împotriva ipocriziei, împotriva acelei evlavii fără putere; dar l-am ruga pe cititor să țină minte acest gând: este o mare diferență cine pe cine îmbracă în neprihănire. Dacă încercăm singuri să ne îmbrăcăm cu neprihănire, nu vom purta decât o haină mânjită, indiferent cât de frumoasă ni s-ar părea nouă. Dar atunci când Hristos ne îmbracă cu ea, nu poate fi disprețuită sau refuzată. Observă expresia din Isaia: „m-a acoperit cu roba dreptății”. Neprihănirea cu care Hristos ne îmbracă, este neprihănirea care primește aprobarea lui Dumnezeu; și, dacă Dumnezeu este mulțumit de ea, cu siguranță omul nu trebuie să caute alta mai bună.  

Dar acum să ne continuăm raționamentul un pas înainte și acesta va elibera subiectul de întreaga dificultate. Zaharia 3:1-5 ne oferă soluția: 

„Și el mi l-a arătat pe Iosua, marele preot, stând în picioare înaintea îngerului DOMNULUI și pe Satan stând în picioare la dreapta lui, pentru a i se împotrivi. Și DOMNUL i-a spus lui Satan: DOMNUL să te mustre, Satan! Chiar DOMNUL, care a ales Ierusalimul, să te mustre! Nu este acesta un semn de înfierare smuls din foc? Și Iosua era îmbrăcat cu haine murdare și stătea în picioare înaintea îngerului. Și îngerul a răspuns și a vorbit celor care stăteau în picioare înaintea lui, spunând: Luați de pe el hainele murdare. Și lui i-a spus: Iată, am făcut ca nelegiuirea ta să treacă de la tine și cu un rând de haine te voi îmbrăca. Iar eu am spus: Să-i pună o mitră frumoasă pe cap. Astfel ei i-au pus o mitră frumoasă pe cap și l-au îmbrăcat cu haine. Și îngerul DOMNULUI stătea de față.”  

Observă în pasajul anterior că dezbrăcarea de hainele murdare este același lucru cu îndepărtarea nelegiuirii. Și astfel aflăm că, atunci când ne acoperă cu haina propriei Sale neprihăniri, Hristos nu ne dă o mantie care să acopere păcatul, ci îndepărtează păcatul de la noi. Iar aceasta arată că iertarea păcatelor este mai mult decât o simplă formă, mai mult decât o simplă înregistrare în cărțile de aducere aminte din ceruri, până într-acolo încât păcatul este anulat. Iertarea păcatelor este o realitate; este ceva tangibil, ceva care, în mod vital afectează persoana în cauză. De fapt, înseamnă îndepărtarea vinei și dacă păcătosul este curățit de vină, atunci este îndreptățit, făcut neprihănit, el este cu siguranță supus unei schimbări radicale. El este, într-adevăr, alt om pentru că a obținut această neprihănire pentru iertarea păcatelor, în Hristos. A fost obținută numai prin îmbrăcarea cu Hristos. Dar „dacă este cineva în Hristos, este o creatură nouă.” (2 Corinteni 5:17). Și astfel deplina și gratuita iertare a păcatelor aduce cu sine acea minunată și miraculoasă schimbare cunoscută sub numele de „naștere din nou”; pentru că omul nu poate deveni o creație nouă decât prin naștere din nou. Aceasta înseamnă să ai o inimă nouă, curățită. Inima nouă este o inimă care iubește neprihănirea și urăște păcatul. Este o inimă care dorește să fie condusă pe căile neprihănirii. Este aceeași inimă pe care Domnul a dorit ca Israel să o aibă atunci când a spus: „O, de ar fi în ei o astfel de inimă, ca să se teamă de mine și să păzească întotdeauna toate poruncile mele, ca să le fie bine, lor și copiilor lor, pentru totdeauna!” (Deuteronomul 5:29). Pe scurt, este acea inimă eliberată de dragostea pentru păcat, cât și de vinovăția pentru păcat. Dar ce-l face pe om, în mod sincer, să dorească iertarea păcatelor lui? Este chiar ura față de ele și dorința după neprihănire, ură și dorință care au fost trezite de Duhul Sfânt.  

Duhul se luptă cu fiecare om; acesta vine ca un mustrător; când glasul lui de mustrare este ascultat, atunci dintr-o dată, acesta asumă oficiul de mângâietor. Aceeași dispoziție supusă, maleabilă, care îl conduce pe om să accepte mustrarea Duhului, îl va conduce, de asemenea, să urmeze învățăturile Duhului și Pavel spune că „toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14).  

Din nou, ce anume aduce îndreptățirea sau iertarea păcatelor? Credința, pentru că Pavel spune: „De aceea, fiind declarați drepți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Neprihănirea lui Dumnezeu este oferită și pusă peste toți cei care cred (Romani 3:22). Dar același exercițiu al credinței face din fiecare om un copil al lui Dumnezeu, pentru că apostolul Pavel spune din nou: „Fiindcă toți sunteți copiii lui Dumnezeu prin credința în Hristos Isus” (Galateni 3:26).  

Faptul că fiecare om, ale cărui păcate sunt iertate, este dintr-o dată un fiu al lui Dumnezeu, ne este arătat în epistola lui Pavel către Tit. Mai întâi, ne descoperă condiția păcătoasă și decăzută în care ne aflăm, după care spune:  

„Dar după ce s-a arătat bunătatea și dragostea pentru oameni a lui Dumnezeu, Salvatorul nostru, Nu prin faptele dreptății pe care noi leam făcut, ci conform milei sale el ne-a salvat, prin spălarea regenerării și înnoirea Duhului Sfânt, Pe care l-a turnat abundent peste noi prin Isus Hristos, Salvatorul nostru, Pentru ca, fiind declarați drepți prin harul său, să fim făcuți moștenitori conform cu speranța vieții eterne.” (Tit 3:4-7)  

Observă că suntem făcuți moștenitori doar prin faptul că suntem îndreptățiți prin harul Său. Am aflat deja, din Romani 3:24-25 că această îndreptățire prin harul Său este prin credință în Hristos; iar Galateni 3:26 ne spune că această credință în Hristos Isus ne face fii ai lui Dumnezeu; de aceea cunoaștem că oricine a fost îndreptățit prin harul lui Dumnezeu – a fost iertat – este un copil și moștenitor al lui Dumnezeu.  

Aceasta ne arată că nici nu poate fi vorba de ideea că o persoană trebuie să treacă printr-un fel de probă și să atingă un anumit grad de sfințenie, înainte ca Dumnezeu să-l accepte ca fiu al Său. El ne primește așa cum suntem. El nu ne iubește pentru bunătatea noastră, ci pentru că suntem în nevoie. El ne primește nu de dragul unui anume lucru pe care îl vede în noi, ci de dragul Său și pentru că știe ceea ce poate să facă puterea Sa divină din noi. Doar atunci când ne vom da seama de minunata slavă și sfințenie a lui Dumnezeu și de faptul că El vine la noi, în starea păcătoasă și decăzută în care suntem, să ne adopte și să ne facă membri ai familiei Sale, doar atunci vom putea aprecia puterea declarației apostolului:  

„vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3:1). Fiecare om căruia i s-a oferit această onoare va fi curățit și va ajunge curat ca El.  

Dumnezeu nu ne face copii ai Săi pentru că suntem buni, ci pentru ca El să ne facă buni. Pavel spune:  

„Dar Dumnezeu, care este bogat în milă, din cauza dragostei sale mari cu care ne-a iubit, chiar pe când eram morți în păcate, ne-a dat viață împreună cu Hristos (prin har sunteți salvați); și ne-a înviat împreună și ne-a așezat împreună în locurile cerești în Hristos Isus, ca în veacurile ce vin să arate nemărginitele bogății ale harului său, în bunătatea lui față de noi, prin Hristos Isus.” (Efeseni 2:4-7). Apoi, Pavel adaugă:   

„Fiindcă prin har sunteți salvați, prin credință; și aceasta nu din voi înșivă, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se fălească nimeni. Fiindcă noi suntem lucrarea Lui, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a rânduit dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10)  

Acest pasaj ne arată că Dumnezeu ne-a iubit pe când eram încă morți în păcate; El ne dă Duhul Său ca să ne readucă la viață în Hristos, și același Duh indică apartenența noastră la familia divină; astfel, El ne adoptă ca în calitate de făpturi noi în Hristos, să putem umbla în faptele bune pe care le-a pregătit.