Luat ca o simplă chestiune istorică, nu există nimic mai bine atestat decât faptul învierii lui Hristos. Era bine cunoscut tuturor oamenilor care trăiau în acel moment și era o chestiune de raport comun. Când apostolii le-au vorbit evreilor, ei au vorbit despre învierea lui Isus ca ceva care nu trebuia dovedit, ci ca despre ceva despre care toată lumea era bine informată. Când Pavel a stat în fața lui Festus și a regelui Agripa și a vorbit despre învierea lui Hristos, Festus a încercat să desconsidere subiectul, dar apostolul a răspuns că nu este nebun, ci a rostit cuvintele adevărului și ale cumpătării, apoi a adăugat:
„Împăratul știe aceste lucruri și de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală, căci sunt încredințat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă nu s-au petrecut într-un colț!”
Faptele Apostolilor 26:26 VDC
Este un fapt cunoscut că evreii nu au contestat niciodată că Isus a înviat din morți după răstignire. Acest lucru este demonstrat de acțiunea lor de după înviere. Un înger coborâse din cer și rostogolise piatra de la mormânt. În fața luminii orbitoare a feței sale, gardienii căzuseră pe pământ ca oameni morți. Apoi Isus a venit și și-a întâlnit ucenicii, care au mers să le spună celorlalți frați.
„Și pe când se duceau ele, iată, unii din gardă au venit în cetate și au arătat marilor preoți toate cele făcute. Și după ce s-au adunat cu bătrânii și au ținut sfat, au dat mulți bani soldaților, spunând: „Ziceți așa: Discipolii lui au venit noaptea și l-au furat pe când noi dormeam. Și dacă aceasta va ajunge la urechile guvernatorului, noi îl vom convinge și vă vom păstra în siguranță”.
Matei 28:11-14 BTF
Cine dintre cei care cunoșteau ceva despre disciplina romană ar fi crezut vreodată o astfel de poveste? Ce soldat roman ar îndrăzni să recunoască vreodată că a dormit în timpul gărzii, dacă ar fi fost cu adevărat așa? Povestea era evident absurdă; pentru că, deși, în ciuda morții sigure care urmează întotdeauna în urma dezvăluirii adevărului, un singur soldat poate mai adoarme uneori când este de pază, dar nu este posibil ca o întreagă garnizoană să adoarmă în același timp. Însă povestea pentru care a fost mituită garda romană să o spună era tocmai cea mai bună dezmințire a ei. Faptul că nu au fost omorâți, deși au spus că au dormit în timp ce erau de pază și au permis astfel să fie furați, este o dovadă că nimeni nu a crezut cu adevărat această poveste. Însăși mijloacele folosite pentru discreditarea învierii au statornicit autenticitatea acesteia.
IMPORTANȚA ÎNVIERII
Depunerea mărturiei despre învierea lui Hristos a fost cea mai importantă lucrare a apostolilor și a colaboratorilor lor. Acest lucru este vizibil mai deplin decât oriunde altundeva în raportul cazului lui Pavel, pe care Festus l-a dat lui Agripa. După ce a povestit despre dorința iudeilor de a ține judecată împotriva lui Pavel și despre propria sa cerere ca ei să se prezinte împotriva lui în mod corespunzător, el a spus că atunci când au venit acuzatorii,
„nu au adus nicio acuzație din acelea pe care le presupuneam eu; ci aveau anumite cercetări împotriva lui despre propria lor superstiție și despre unul Isus, care a murit, despre care Pavel afirmă că este viu.”
Faptele Apoostolilor 25:18-19 BTF
Acesta a fost sumarul întregii chestiuni. Iudeii au spus că Isus a murit, iar Pavel a afirmat că El este în viață. Pentru mintea domnitorului păgân i se părea o controversă foarte prostească și neimportantă. Ce importanță avea pentru el sau pentru oricine altcineva, dacă Isus era viu sau mort?
Ah, conducătorul păgân nu știa că această întrebare simplă era cel mai important lucru din lume; că de el atârna totul, chiar destinul întregii lumi. Căci, după cum predicau apostolii și ucenicii, ei nu au vorbit despre învierea lui Isus ca despre un simplu fapt al istoriei, ci au insistat asupra rezultatelor acelui eveniment. Ceea ce i-a înfuriat pe conducătorii iudeilor a fost că aceștia „învățau poporul și predicau prin Isus învierea dintre morți.” (Faptele Apostolilor 4:2 BTF) Fără învierea lui Isus nu ar putea exista viață pentru om. Apostolul Pavel pune problema astfel:
„Dar dacă Cristos este predicat că a înviat dintre morți, cum spun unii dintre voi că nu este înviere a morților? Dar dacă nu este înviere a morților, atunci Cristos nu a fost înviat. Și dacă Cristos nu a fost înviat, atunci predicarea noastră este deșartă și credința voastră de asemenea deșartă. Și, într-adevăr, suntem găsiți martori falși ai lui Dumnezeu, pentru că am adus mărturie despre Dumnezeu că l-a înviat pe Cristos, pe care nu l-a înviat, dacă așa este că morții nu învie. Căci dacă morții nu învie, atunci Cristos nu a fost înviat. Și dacă nu a fost înviat Cristos, credința voastră este deșartă; voi sunteți încă în păcatele voastre. Atunci și cei ce au adormit în Cristos sunt pierduți. Dacă doar pentru această viață avem speranță în Cristos, suntem cei mai mizerabili dintre toți oamenii. Dar acum, Cristos a fost înviat dintre morți și a devenit primele roade ale celor ce au adormi.”
1 Corinteni 15:12-20 BTF
Toată speranța noastră vine de la învierea lui Isus Hristos. Deci Apostolul Petru îl binecuvântează pe Dumnezeu care ne-a „născut din nou la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos dintre morți.” (1 Petru 1:3 BTF)
Observă că, în discursul lui Pavel cu privire la înviere, el spune nu numai că, dacă Hristos nu a înviat, cei care au adormit în El sunt pieriți, ci că „sunteți încă în păcatele voastre.” Învierea lui Isus asigură învierea oamenilor din morți, doar pentru că aduce iertarea păcatelor. Speranța învierii este pur și simplu speranța care vine din neprihănirea primită prin credința în Hristos „care a fost predat din cauza greșelilor noastre și a fost înviat pentru justificarea noastră.” (Romani 4:25 BTF) Apostolul Petru face legătura dintre „speranța vie” la care Dumnezeu ne-a născut prin învierea lui Isus Hristos din morți, cu faptul că suntem „păziți prin puterea lui Dumnezeu prin credință pentru salvare.” (1 Petru 1:5 BTF)
