A-L considera pe Hristos Dumnezeu și Creator nu este doar o teorie frumoasă sau o simplă dogmă. Fiecare doctrină a Bibliei este pentru folosul nostru practic și ar trebui studiată în acest scop. Să vedem mai întâi ce relație există între această doctrină și porunca centrală a Legii lui Dumnezeu. În Geneza 2:1-3, citim următoarele cuvinte, care consemnează încheierea lucrării de creație:  

„Astfel au fost terminate cerurile și pământul și toată oștirea lor. Și în ziua a șaptea Dumnezeu și-a terminat lucrarea pe care o făcuse; și în ziua a șaptea s-a odihnit de toată lucrarea lui pe care o făcuse. Și Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în aceasta s-a odihnit de toată lucrarea sa, pe care Dumnezeu a creat-o și a făcut-o.”  Geneza 2:1-3

 O traducerea ebraică mai literală a textului ar fi aceasta: „Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor. Și Dumnezeu a terminat în ziua a șaptea lucrarea Lui pe care o făcuse. (…)” Aceeași exprimare o găsim și în porunca a patra din Exod 20:8-11.  

Aici descoperim că, așa după cum este și firesc, că aceeași Ființă care a creat S-a și odihnit. Cel care a lucrat șase zile, creând pământul, S-a odihnit în ziua a șaptea, binecuvântând-o și sfințind-o. Dar noi am învățat deja că Dumnezeu Tatăl a creat toate lucrurile prin Fiul Său, Isus Hristos și că Hristos a creat tot ceea ce există. Concluzia este inevitabilă: Hristos S-a odihnit în ziua a șaptea, la sfârșitul celor șase zile ale creației, binecuvântând și sfințind această zi. Astfel, a șaptea zi – Sabatul – este în mod absolut ziua Domnului. Când Mântuitorul a spus fariseilor arțăgoși că „Fiul omului este Domn și al sabatului” (Matei 12:8), El Și-a declarat stăpânirea asupra aceleiași zile pe care ei o țineau formal, exprimând acest lucru în cuvinte care arătau că El considera această zi un semn distinctiv al autorității Sale, ceea ce demonstra faptul că El este mai mare decât templul. Astfel, a șaptea zi este memorialul hotărât de Dumnezeu în amintirea creației Sale. Este ziua cea mai onorată din toate zilele, de vreme ce misiunea ei specială este să readucă în memorie puterea creatoare a lui Dumnezeu – dovada cea mai puternică dată omului cu privire la divinitatea Lui. Atunci când Hristos a spus că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului, El a pretins o distincție înalta – nimic mai puțin decât a fi Creatorul, despre Divinitatea căruia acea zi stă ca un memorial.  

Ce vom răspunde atunci la sugestia, adesea făcută, că Hristos a schimbat ziua Sabatului de la o zi care comemorează desăvârșirea creației la o zi care nu are nicio astfel de semnificație? Desigur, vom spune doar atât: că, pentru Hristos, a schimba sau a desființa Sabatul ar însemna să desființeze ceea ce ne amintește de divinitatea Sa. Dacă Hristos ar fi desființat Sabatul, El ar fi distrus munca mâinilor Sale și astfel ar fi lucrat împotriva Lui însuși. Iar o împărăție dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui. Dar Hristos „nu Se poate nega pe Sine însuși” (2 Timotei 2:13) și de aceea El nu a schimbat nicio iotă din ceea ce El însuși a hotărât și care, prin faptul că atestă divinitatea Sa, Îl arată demn de onoare și mai presus de toți dumnezeii păgânilor. Ar fi fost la fel de imposibil pentru Hristos să schimbe Sabatul cum ar fi fost să schimbe adevărul că El a creat toate lucrurile în șase zile și S-a odihnit în ziua a șaptea.

Din nou, des repetatele declarații că Domnul este Creatorul sunt destinate a fi o sursă continuă de putere. Observă cum sunt legate creația și răscumpărarea, în primul capitol al Epistolei către Coloseni. Pentru a înțelege pe deplin ceea ce vrea el să spună, vom citi începând cu versetul 9 până la versetul 19:  

„Din această cauză și noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să dorim să fiți umpluți cu cunoașterea voii lui în toată înțelepciunea și înțelegerea spirituală, ca voi să umblați demni de Domnul spre toată plăcerea, fiind roditori în fiecare lucrare bună și crescând în cunoașterea lui Dumnezeu; întăriți cu toată puterea, conform glorioasei sale tării, spre toată răbdarea și îndelunga răbdare cu bucurie; aducând mulțumiri Tatălui, care ne-a făcut demni de a fi părtași moștenirii sfinților în lumină, care ne-a eliberat din puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului său iubit, în care avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea păcatelor, care este chipul Dumnezeului cel invizibil, întâiul născut din toată creația; pentru că de el au fost create toate lucrurile care sunt în cer și care sunt pe pământ, vizibile și invizibile, fie tronuri, fie domnii, fie principate, fie autorități: toate au fost create prin el și pentru el. Și el este înaintea a toate și prin el toate se mențin. Și el este capul trupului, al bisericii; el, care este începutul, întâiul-născut dintre morți, ca în toate să aibă întâietatea. Fiindcă Tatălui i-a plăcut ca în el să locuiască toată plinătatea.”  

Nu este întâmplător faptul că minunata declarație referitoare la Hristos în calitate de Creator este legată de afirmația că în El avem răscumpărarea. Nu. Când apostolul își face cunoscută dorința ca noi să fim „întăriți cu toată puterea, conform glorioasei sale tării”, el ne dă de înțeles care este această putere. Când ne spune despre eliberarea noastră de sub puterea întunericului, ne face să înțelegem ceva despre puterea Eliberatorului. Este pentru mângâierea noastră să ni se spună că Cel care este capul bisericii este Creatorul tuturor lucrurilor. Ni se spune că El susține toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui (Evrei 1:3), pentru ca noi să trăim cu asigurarea că: „Mâna ce ține întreaga natură Îi va apăra foarte bine și pe copiii Săi.”  

Observă legătura cu Isaia 40:26. Capitolul prezintă minunata înțelepciune și putere a lui Hristos, chemând pe nume toată oștirea cerului și ținându-le în locul lor, prin măreția puterii și tăriei Lui. Apoi, El întreabă:  

„De ce spui tu, Iacobe, și vorbești, Israele: Calea mea este ascunsă de DOMNUL și judecata mea a trecut de la Dumnezeul meu? Nu ai cunoscut? Nu ai auzit, că Dumnezeul veșnic, DOMNUL, Creatorul marginilor pământului, nu leșină, nici nu obosește? Nu este cercetare a înțelegerii lui.” Dimpotrivă „El dă putere celui leșinat; și celor fără putere le crește tăria.” (Isaia 40:27-28, 29)  

Puterea Lui constă, de fapt, în capacitatea de a crea ceva din nimic și de aceea El poate face minuni cu cei care nu au nici o putere. El poate transforma slăbiciunea în putere. Atunci, cu siguranță, orice servește spre a păstra în mintea noastră puterea creatoare a lui Hristos trebuie să tindă spre o reînnoire a puterii spirituale și a curajului.  

Și chiar acesta este scopul Sabatului. Citește Psalmii 92, care este numit în introducerea sa un psalm pentru ziua Sabatului. Primele patru versete sunt acestea:  

„Este un lucru bun să aduci mulțumiri DOMNULUI și să cânți laude numelui tău, cel Preaînalt, să se arate bunătatea ta iubitoare dimineața și credincioșia ta în fiecare noapte; pe un instrument cu zece coarde și pe psalterion, pe harpa cu sunet solemn. Pentru că tu, DOAMNE, m-ai înveselit prin lucrarea ta, voi triumfa în lucrările mâinilor tale.”  

Ce legătură au aceste versete cu Sabatul? Tocmai faptul că Sabatul este memorialul creațiunii. Domnul spune: „Mai mult, le-am dat de asemenea sabatele mele, să fie un semn între mine și ei, ca să știe că eu sunt DOMNUL care îi sfințește.” (Ezechiel 20:12). Psalmistul a păstrat ziua Sabatului, așa cum a intenționat Dumnezeu, meditând asupra creației și asupra nemaipomenitei puteri și bunătăți manifestate de Dumnezeu în aceasta. Apoi, gândindu-se la acest lucru, și-a dat seama că Dumnezeu, care a îmbrăcat crinii cu o slava ce o întrece pe cea a lui Solomon, se îngrijește cu mult mai mult de creaturile sale inteligente; și uitându-se la cerurile care arată puterea și slava lui Dumnezeu și dându-și seama că au fost aduse la viață din nimic, i-a venit în minte gândul încurajator, că aceeași putere va lucra în el și-l va elibera din neputința umană. De aceea el s-a bucurat și s-a minunat în fața lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Cunoștința puterii lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o în timp ce contempla creația, l-a umplut de curaj când și-a dat seama că aceeași putere era la dispoziția lui. El a primit această putere prin credință, obținând multe victorii datorită ei. Și acesta este scopul Sabatului: să aducă omului o cunoștință mântuitoare a lui Dumnezeu.  

Argumentarea, exprimată în mod concis, este acesta: (1) Credința în Dumnezeu se naște din cunoștința puterii Sale. Neîncrederea în El implică ignoranța capacității Sale de a-Și împlini făgăduințele; credința noastră în El trebuie să fie direct proporțională cu cunoștința noastră reală despre puterea Sa; (2) O contemplare inteligentă a creației lui Dumnezeu ne oferă o adevărată concepție despre puterea Sa, pentru că puterea lui eternă și Dumnezeirea Sa sunt înțelese prin lucrurile pe care le-a creat (Romani 1:20); (3) Credința este cea care câștigă biruința (1 Ioan 5:4); de aceea, de vreme ce credința vine în urma cunoașterii puterii lui Dumnezeu din cuvântul Său și din lucrurile pe care le-a făcut, noi câștigăm biruința prin lucrările mâinilor Sale. Astfel, Sabatul, care este memorialul creațiunii, devine, dacă este observat așa cum se cuvine, un izvor pentru cea mai mare reîmprospătare a creștinului în lupta sa.  

Aceasta este și semnificația din Ezechiel 20:12: „Mai mult, le-am dat de asemenea sabatele mele, să fie un semn între mine și ei, ca să știe că eu sunt DOMNUL care îi sfințește.” Deci, cunoscând faptul că voia Domnului este sfințirea noastră (1 Tesaloniceni 4:3; 5:23-24), învățăm, prin intermediul Sabatului, folosit în mod corespunzător, care este acea puterea a lui Dumnezeu care este exercitată pentru sfințirea noastră. Aceeași putere care a fost folosită pentru a crea toate lucrurile, este folosită pentru sfințirea celor ce se predau pe ei înșiși voinței lui Dumnezeu. Cu siguranță, când acest gând este pe deplin înțeles, el trebuie să aducă sufletului sincer bucurie și mângâiere în Dumnezeu. În lumina aceasta putem aprecia Isaia 58:13-14:  

„Dacă îți întorci piciorul de la sabat, de la a-ți face plăcerea în ziua mea sfântă, și vei chema sabatul o desfătare, sabatul sfânt al DOMNULUI, demn de cinste, și îl vei cinsti, nefăcând propriile tale căi, nici găsind propria plăcere, nici vorbind propriile tale cuvinte, atunci te vei desfăta în DOMNUL; și te voi face să călărești peste locurile înalte ale pământului și te voi hrăni cu moștenirea tatălui tău, Iacob, căci gura DOMNULUI a vorbit aceasta.”  

Dacă Sabatul este păzit conform cu planul lui Dumnezeu, ca un memorial al puterii Sale creatoare care amintește de puterea divină care este pusă în mișcare pentru salvarea poporului Său, sufletul, triumfând în lucrarea mâinilor Sale, se va desfăta în Domnul. Și astfel, Sabatul este marele punct de sprijin pentru pârghia credinței, care înalță sufletul la înălțimile tronului lui Dumnezeu, pentru a avea părtășie cu El.  

Pentru a rezuma întregul subiect în câteva cuvinte, putem spune astfel: puterea veșnică și dumnezeirea Domnului sunt descoperite în creație (Romani 1:20). Capacitatea de a crea este cea care măsoară puterea lui Dumnezeu. Dar evanghelia este puterea lui Dumnezeu de a mântui (Romani 1:16). De aceea, evanghelia pur și simplu descoperă puterea lui Dumnezeu prin care toate lucrurile au fost aduse la existență și care acum lucrează pentru mântuirea oamenilor. Este aceeași putere în ambele cazuri.  

În lumina acestui mare adevăr, nu există loc de controversă în ceea ce privește răscumpărarea, ca fiind mai mare decât creația, pentru că răscumpărarea este creație (vezi 2 Corinteni 5:17; Efeseni 4:24). Puterea răscumpărătoare este aceeași cu puterea creatoare; puterea lui Dumnezeu pentru mântuire este puterea ce poate să ia nimicnicia umană și s-o facă ceea ce în veci va fi spre lauda slavei harului lui Dumnezeu. „De aceea cei ce suferă conform voii lui Dumnezeu să își încredințeze sufletele lor lui, în facerea de bine, ca unui Creator credincios.” (1 Petru 4:19).