„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33 VDCC)
Neprihănirea lui Dumnezeu, spune Isus, este acel lucru care trebuie căutat în această viață. Hrana și îmbrăcămintea sunt probleme minore în comparație cu aceasta. Dumnezeu le va furniza, în mod natural, așa încât să nu fie nevoie să avem o grijă temătoare sau să ne îngrijorăm pentru ele. Singurul scop al vieții ar trebui să fie asigurarea Împărăției lui Dumnezeu și a neprihănirii Sale.
În 1 Corinteni 1:30, ni se spune că Hristos a fost făcut pentru noi atât neprihănire, cât și înțelepciune; și, de vreme ce Hristos este înțelepciunea lui Dumnezeu, iar în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii, este evident că neprihănirea oferită nouă este neprihănirea lui Dumnezeu. Să vedem mai departe ce este această neprihănire.
În Psalmii 119:172, psalmistul se adresează Domnului astfel: „Limba mea va vorbi despre cuvântul tău, pentru că toate poruncile tale sunt dreptate [neprihănite]”. Poruncile sunt neprihănire, nu doar în mod abstract ci sunt neprihănirea lui Dumnezeu. Ca dovadă, citește următoarele cuvinte:
„Ridicați-vă ochii spre ceruri și priviți la pământul de dedesubt, fiindcă cerurile vor dispărea ca fumul și pământul va îmbătrâni ca un veșmânt și cei ce locuiesc pe el vor muri în același fel, dar salvarea mea va fi pentru totdeauna și dreptatea [neprihănirea] mea nu va fi abolită. Dați-mi ascultare, voi care cunoașteți dreptatea, poporul în a cărui inimă este legea mea; nu vă temeți de ocara oamenilor, nici nu vă fie frică de disprețuirile lor.” (Isaia 51:6-7)
Ce aflăm din acest pasaj? Că cei care cunosc neprihănirea lui Dumnezeu sunt cei în a căror inimă se află legea Lui și că această lege este neprihănirea lui Dumnezeu.
Acest lucru poate fi din nou dovedit, prin versetul următor: „Orice nedreptate este păcat” (1 Ioan 5:17). „Oricine comite păcat, încalcă legea și păcatul este încălcarea legii” (1 Ioan 3:4 KJV). Păcatul este încălcarea legii și, de asemenea, este și nedreptate [prihană], de aceea păcatul și nedreptatea sunt același lucru. Dar dacă nedreptatea este călcarea legii, dreptatea [neprihănirea] trebuie să însemne ascultarea de lege. Sau, dacă așezăm propoziția într-o ecuație matematică: nedreptate = păcat (1 Ioan 5:17); încălcarea legii = păcat (1 Ioan 3:4).
De aceea, potrivit axiomei că două lucruri, care sunt egale cu același lucru, sunt egale între ele, vom avea următoarea ecuație: nedreptatea = încălcarea legii. Și aceasta este o ecuație negativă. Același lucru, afirmat în termeni pozitivi, ne-ar da: dreptatea [neprihănirea] = ascultare de lege.
Acum, care este legea a cărei ascultare să fie neprihănire și a cărei neascultare să fie păcat? Legea care spune: „Să nu poftești”; pentru că apostolul Pavel ne mărturisește că această lege l-a convins de păcat (Romani 7:7). Astfel, legea celor zece porunci este măsura neprihănirii lui Dumnezeu. Și, de vreme ce legea lui Dumnezeu este și neprihănire, trebuie să fie neprihănirea lui Dumnezeu. Nu există, într-adevăr, nici o altă neprihănire.
De vreme ce legea este neprihănirea lui Dumnezeu – o transcriere a caracterului Său – este ușor de observat că a te teme de Dumnezeu și a ține poruncile Lui constituie datoria omului (Eclesiastul 12:13). Nimeni să nu se gândească că datoria sa se reduce în cele din urmă la stricta păzire a celor zece porunci în litera lor, căci semnificația lor este mult mai amplă. „Legea este duhovnicească” și presupune o înțelegere mai mare decât a unui cititor obișnuit. „Dar omul natural nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, fiindcă sunt nebunie pentru el; nici nu le poate cunoaște, pentru că ele sunt judecate spiritual.” (1 Corinteni 2:14). Adâncimea și lărgimea legii pot fi cunoscute doar de cei care au meditat cu rugăciune asupra ei. Câteva texte ale Scripturii vor fi suficiente pentru a arăta ceva despre lărgimea și adâncimea legii.
În predica de pe munte, Hristos a spus:
„Ați auzit că s-a zis celor din vechime: să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsă judecății. Dar eu vă spun că ori și cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice «Nebunule» va cădea sub pedeapsa focului gheenei!” (Matei 5:21-22 VDCC)
Și iarăși: „Ați auzit că s-a spus de către cei din vechime: Să nu comiți adulter; dar Eu vă spun că: Oricine se uită la o femeie pentru a o pofti, a comis deja adulter cu ea în inima lui” (versetul 27-28).
Aceasta nu înseamnă că poruncile: „Să nu ucizi” și „Să nu comiți adulter” sunt imperfecte sau că acum Dumnezeu cere un grad mai mare de moralitate de la creștini, decât a cerut poporului Său Israel. El cere același lucru de la toți oamenii, din toate timpurile. Mântuitorul pur și simplu a explicat aceste porunci și le-a arătat spiritualitatea. El a răspuns acuzației tacite a fariseilor, că El ignora și discredita legea morală, spunând că El n-a venit să strice legea, ci s-o împlinească; apoi, El a explicat adevărata însemnătate a legii într-un mod în care i-a dovedit vinovați de ignorarea și neascultarea de lege. El a arătat cum chiar și o privire sau un gând poate fi o călcare a legii și că legea discerne gândurile și intențiile inimii.
Prin aceasta, Hristos nu a descoperit un nou adevăr, ci doar a scos la lumină unul vechi. Legea a avut aceeași însemnătate atât atunci când El a proclamat-o pe Sinai, cât și atunci când a explicat-o pe munte, în Iudeea. Când; în sunete care au zguduit pământul, El a spus: „Să nu ucizi”, semnificația a fost: „Să nu nutrești furie în inima ta, să nu te complaci în invidie, sau ceartă sau vreun alt lucru care este chiar și într-o mică măsură de același caracter cu uciderea.” Toate acestea și mult mai multe lucruri sunt cuprinse în cuvintele: „Să nu ucizi!” Și acest lucru era învățat de textele inspirate ale Vechiului Testament, căci Solomon a arătat că legea tratează atât lucrurile văzute, cât și cele nevăzute, atunci când a scris: „Să ascultăm concluzia tuturor celor spuse: Teme-te de Dumnezeu și ține poruncile lui, căci aceasta este întreaga datorie a omului. Fiindcă Dumnezeu va aduce fiecare lucrare la judecată, cu fiecare lucru tainic, fie bun, fie rău.” (Eclesiastul 12:13-14).
Argumentul este acesta: judecata se face cu privire la orice lucru ascuns. Legea lui Dumnezeu este standardul după care se face judecata. Ea determină calitatea fiecărei acțiuni, fie bune, fie rele; de aceea legea lui Dumnezeu interzice răul atât în gând, cât și în fapte. Astfel, concluzia pe care o tragem este aceea că poruncile lui Dumnezeu conțin întreaga datorie a omului.
Să luăm în considerare prima poruncă: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”. Apostolul Pavel ne scrie despre unii „al căror dumnezeu este pântecele” (Filipeni 3:19). Dar lăcomia și necumpătarea înseamnă să te ucizi pe tine însuți; și astfel înțelegem că prima poruncă se leagă de a șasea. Totuși, aceasta nu înseamnă numai atât, pentru că el (apostolul) ne mai spune că „lăcomia este idolatrie” (Coloseni 3:5). Porunca a zecea nu poate fi încălcată fără a încălca prima și a doua poruncă. Cu alte cuvinte, a zecea poruncă, coincide cu prima; și astfel, descoperim că Decalogul este un cerc având circumferința la fel de mare ca a universului și conținând datoria morală a fiecărei ființe. Pe scurt, este măsura neprihănirii lui Dumnezeu, care dăinuiește veșnic.
Astfel stând lucrurile, corectitudinea afirmației că „înfăptuitorii legii vor fi declarați drepți” (Romani 2:13), este evidentă. A îndreptății înseamnă a face neprihănit sau a declara pe cineva drept. Acum, este evident că ascultarea perfectă de o lege absolut dreaptă este ceea ce face ca cineva să fie considerat o persoană neprihănită. A fost dorința lui Dumnezeu ca o asemenea ascultare de lege să fie oferită de toate creaturile sale; și în acest mod legea să dea viață (Romani 7:10).
Dar pentru ca cineva să fie socotit „împlinitor al Legii”, ar fi necesar să păzească legea în întregime, în fiecare moment al vieții. Dacă nu a atins acest standard, nu se poate spune că a împlinit legea. Dacă a împlinit legea doar parțial, nu ar putea fi socotit „împlinitor al legii”. Este trist, dar printre oameni nu există nici un „împlinitor al legii”, pentru că atât iudeii, cât și Neamurile:
„(…) toți sunt sub păcat, Așa cum este scris: Nu este niciunul drept, niciunul măcar. Nu este niciunul care înțelege, nu este niciunul care îl caută pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, toți împreună au devenit inutili; nu este niciunul care să facă binele, nu, niciunul măcar.” (Romani 3:9-12)
Legea vorbește tuturor celor care sunt cuprinși în sfera ei; și, în toată lumea, nu este nimeni care să poată deschide gura pentru a se elibera de acuzația de păcat, care este adusă împotriva lui. Toate gurile sunt astupate și toată lumea este găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu (versetul 19). „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (versetul 23 VDCC).
De aceea, deși „înfăptuitorii legii vor fi declarați drepți”, este clar că „prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă înaintea lui; fiindcă prin lege este cunoștința păcatului” (versetul 20). Legea care este „sfântă, dreaptă și bună” nu poate îndreptăți un păcătos. Cu alte cuvinte, o lege dreaptă nu-l poate declara nevinovat pe cel care o calcă. O lege care ar îndreptăți un om nelegiuit ar fi o lege nedreaptă. Legea nu ar trebui să fie criticată, pentru că nu poate îndreptăți un păcătos. Din contră, ar trebui să fie preamărită, în cazul acesta. Faptul că legea nu-l va declara pe păcătos neprihănit – adică nu va spune că oamenii au ținut-o în timp ce ei au călcato – este în ea însăși o dovadă suficientă că este o lege bună. Oamenii apreciază un judecător pământesc incoruptibil, care nu poate fi mituit și care nu va declara un om vinovat, drept nevinovat. Cu siguranță, ei ar trebuie să preamărească legea lui Dumnezeu, care nu va accepta martori mincinoși. Aceasta este perfecțiunea neprihănirii și, de aceea, este forțată să declare faptul trist, că nici un om din rasa lui Adam nu a îndeplinit cerințele ei.
Mai mult, faptul că împlinirea legii este o simplă datorie a omului arată că, atunci când greșește într-o singură poruncă, a greșit în toate. Cerințele fiecărei porunci a legii sunt așa de largi – întreaga lege este atât de spirituală – încât niciun înger nu ar putea aduce altceva, decât simpla ascultare. Și cu mult mai mult, legea este neprihănirea lui Dumnezeu – o transcriere a caracterului Său – și, de vreme ce caracterul Său nu poate fi altfel decât este legea, rezultă că Dumnezeu însuși nu poate fi mai bun decât măsura bunătății cerute de legea Sa. El nu poate fi mai bun decât este, iar legea arată cum este El. Ce speranță poate fi atunci pentru cel ce a căzut, fie doar și într-o singură privință, să adauge bunătate în plus spre a-și compensa greșeala? Cel care încearcă așa ceva se plasează în poziția unei sarcini imposibile: aceea de a fi mai bun decât cere Dumnezeu, chiar mai bun decât însuși Dumnezeu.
Dar oamenii nu au greșit doar într-o singură poruncă, ci în fiecare dintre ele. „Toți s-au abătut, toți împreună au devenit inutili; nu este niciunul care să facă binele, nu, niciunul măcar.” Și nu numai atât, dar este imposibil pentru omul căzut să facă măcar un singur lucru care să se ridice la standardul desăvârșirii, prin puterea sa slăbită. Această declarație nu are nevoie de o altă dovadă, decât reafirmarea faptului că legea este măsura neprihănirii lui Dumnezeu. Cu siguranță nu este niciun om așa de impertinent, încât să pretindă că orice faptă din viața sa a fost sau ar putea fi asemenea celor făcute de Domnul însuși. Fiecare trebuie să spună împreună cu psalmistul: „bunătatea mea nu ajunge până la Tine.”
Faptul acesta este conținut în afirmațiile directe ale Scripturii. Hristos, care „nu a avut nevoie ca să îi aducă cineva mărturie despre om, fiindcă știa ce era în om” (Ioan 2:25), a spus:
„Fiindcă dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, curvii, ucideri, Hoții, lăcomii, stricăciuni, înșelăciune, desfrânare, un ochi rău, blasfemie, mândrie, nebunie; Toate aceste rele ies dinăuntru și îl spurcă pe om.” (Marcu 7:21-23)
Cu alte cuvinte, este mai ușor să faci rău decât bine, iar ceea ce un om face în mod natural este rău. Răul locuiește înăuntru și este o parte a ființei. De aceea, apostolul Pavel spune:
„Pentru că mintea carnală este dușmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi. Și cei ce sunt în carne nu pot plăcea lui Dumnezeu.” (Romani 8:7-8)
Și din nou: „Căci carnea poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva cărnii; și acestea sunt potrivnice unele altora, așa încât nu puteți face cele ce ați voi.” (Galateni 5:17). De vreme ce răul face parte din natura umană, fiind moștenit de fiecare individ de la un șir lung de strămoși păcătoși, este foarte clar faptul că orice neprihănire, provenind de la om, nu poate fi decât „zdrențe murdare” (Isaia 64:6), în comparație cu haina nepătată a neprihănirii lui Dumnezeu.
Imposibilitatea ca faptele bune să provină dintr-o inimă păcătoasă este astfel ilustrată de Mântuitorul:
„Fiindcă fiecare pom este cunoscut după rodul lui. Fiindcă nu se strâng smochine din spini, nici nu se adună struguri din mărăcini. Un om bun, din tezaurul bun al inimii lui, scoate ce este bun; și un om rău, din tezaurul rău al inimii lui scoate ce este rău; fiindcă din abundența inimii vorbește gura lui.” (Luca 6:44-45)
Aceasta este același lucru cu a spune că un om nu poate face bine până ce nu a devenit el mai întâi bun. De aceea, faptele făcute de oameni păcătoși nu-i pot face neprihăniți pe aceștia, ci din contră, aceste fapte, ieșind dintr-o inimă rea, sunt rele și sunt adăugate la suma păcătoșeniei lor. Dintr-o inimă rea, numai răul poate ieși, iar răul înmulțit nu poate produce o faptă bună; de aceea, este de prisos pentru un om rău să se gândească să devină neprihănit prin propriile sale eforturi. Întâi, el trebuie făcut neprihănit înainte să poată face faptele bune care-i sunt cerute și pe care el vrea să le facă.
Problema este următoarea: (1) Legea lui Dumnezeu este neprihănire absolută; și se cere o conformitate desăvârșită față de ea, din partea tuturor celor ce vor intra în Împărăția cerurilor; (2) Dar legea nu are nicio fărâmă de neprihănire, pe care s-o acorde vreunui om, pentru că toți sunt păcătoși și incapabili să împlinească tot ceea ce pretinde. Indiferent cu câtă sârguință sau cât de zelos ar lucra un om, nimic din ceea ce ar putea face el nu va atinge deplina măsură a cerințelor legii. Această măsură este prea mare pentru el, ca să o poată atinge; astfel, el nu poate deveni neprihănit prin lege. „Prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă [făcută neprihănită] înaintea Lui.” (Romani 3:20) Ce condiție deplorabilă! Noi trebuie să avem neprihănirea legii, altfel nu putem merge în ceruri, iar legea nu are nicio neprihănire pentru niciunul dintre noi. Nici cea mai mică părticică de sfințenie nu vom primi în urma eforturilor noastre persistente și energice, sfințenie fără de care nici un om nu-l poate vedea pe Domnul. Atunci, cine poate fi salvat? Pot exista, deci, oameni neprihăniți? – Da, pentru că Biblia vorbește des despre ei. Vorbește despre Lot, ca fiind „neprihănitul acesta”, apoi spune: „Spuneți-i celui neprihănit că îi va fi bine de el; căci ei vor mânca din rodul faptelor lor” (Isaia 3:10 KJV).
Așadar, vor exista oameni neprihăniți, care vor primi răsplata; și se mai spune că va fi un popor neprihănit în zilele din urmă:
„În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în țara lui Iuda: «Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri și întăritură. Deschideți porțile, ca să intre neamul cel neprihănit și credincios.»” (Isaia 26:1-2 VDCC)
David spune: „Legea Ta este adevărul” (Psalmii 119:142). Și nu este numai adevărul, ci esența întregului adevăr; în consecință, poporul care păstrează adevărul va fi un popor care va ține legea lui Dumnezeu. Aceștia vor face voia Lui și vor intra în Împărăția cerurilor (Matei 7:21).
