„Și eu, fraților, când am venit la voi, nu am venit cu superioritatea vorbirii sau a înțelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Fiindcă am decis să nu știu printre voi altceva decât pe Isus Cristos și pe el crucificat. Și eu am fost cu voi în slăbiciune și în teamă și în mare tremur. Și cuvântul meu și predicarea mea nu au fostprin cuvintele ademenitoare ale înțelepciunii omenești, ci în arătarea Duhului și a puterii; Așa încât credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.”

1 Corinteni 2:1-5 BTF

Pavel fusese în Atena, iar duhul său era tulburat când a văzut cetatea dedicată în întregime idolatriei. De aceea, se lupta în sinagogi cu iudeii și cu persoanele evlavioase, iar în piață, în fiecare zi, cu toți cei cu care intra în legătură. Anumiți filosofi stoici l-au întâlnit, iar unii spuneau: „Ce dorește să spună guralivul acesta? Iar alții: Se pare că este proclamatorul unor dumnezei străini, pentru că le predica pe Isus și învierea.” Pavel, stând în mijlocul Areopagului, înaintea celor mai culți și mai intelectuali, a întâmpinat logica cu logica, filozofia cu filozofia, învățătura cu învățătura și oratoria cu oratoria. La sfârșitul muncii sale, a privit spre roadele obținute și nu a putut vedea decât trei persoane care au fost ajutate. El a decis că de acum înainte va păstra simplitatea Evangheliei. Îl va propovădui pe Isus Hristos și pe El răstignit.

El le scrie fraților săi din Corint:

„Și eu, fraților, când am venit la voi, nu am venit cu superioritatea vorbirii sau a înțelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Fiindcă am decis să nu știu printre voi altceva decât pe Isus Cristos și pe el crucificat.”

1 Corinteni 2:1 BTF

El declară: „Căci Cristos m-a trimis nu să botez, ci să predic evanghelia; nu cu înțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Cristos să fie făcută fără efect. Fiindcă predicarea crucii este nebunie celor ce pier, dar nouă care suntem salvați, ne este puterea lui Dumnezeu. Fiindcă este scris: Voi nimici înțelepciunea înțelepților și voi zădărnici înțelegerea celor chibzuiți.”

1 Corinteni 1:17-19 BTF

Petru îi îndeamnă pe preaiubiții săi frați:

„Ci creșteți în har și încunoașterea Domnului și Salvatorului nostru Isus Cristos. A lui fie gloria deopotrivă acum și întotdeauna. Amin.”

2 Petru 3:18 BTF

El caută să le transmită că este nevoie de o creștere zilnică a cunoașterii și că trebuie să existe la credincioșii Evangheliei o creștere în Hristos, Capul lor cel viu. Fiecare creștin individual va crește în har în măsura în care va depinde și va aprecia mesajele de la Dumnezeu în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și se va obișnui să mediteze asupra lucrurilor divine. Ar trebui să păstrăm mereu în minte faptul că agențiile nevăzute lucrează, atât cele rele, cât și cele bune, pentru a obține stăpânirea asupra minții. Acestea acționează cu o putere nevăzută, totuși eficientă. Îngerii buni sunt duhuri slujitoare, exercitând o influență cerească asupra inimii și minții, în timp ce marele adversar al sufletelor, diavolul și îngerii săi lucrează continuu pentru a ne distruge.

În locul în care creștinii se adună pentru a se închina lui Dumnezeu, ar exista o solemnitate, ordine și reverență sporită, dacă ei ar înțelege că pe lângă cei pe care-i văd ochii lor, mai există și agenții divine nevăzute. Avem în mijlocul nostru acei mesageri cerești care ascultă fiecare discurs. Și nu numai ascultătorii trec sub supravegherea acestor îngeri care mențin legătura între cer și pământ, cât și slujitorul, care predică cuvântul lui Dumnezeu. Iar dacă închinătorii au în vedere faptul că atunci când sunt adunați pentru a se închina se află în tovărășia unor ființe care locuiesc în prezența unui Dumnezeu sfânt, gândurile pământești vor fi îndepărtate din mintea lor. A înțelege faptul că aceste ființe cerești se află în mijlocul unei adunări în care cuvântul lui Dumnezeu este rostit de către trimișii săi, însuflețește inima.

Parabola pe care Isus a a rostit-o despre semănătorul era cuprinsă în aceste cuvinte:

„Orice om când aude cuvântul împărăției și nu înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui”

Matei 13:19

Vedem astfel că Satana și îngerii săi se află și ei în fiecare adunare unde este predicată Evanghelia împărăției. Așadar, cât de important este să luăm aminte cum auzim! În timp ce lucrarea îngerilor este de partea celor adunați, vrăjmașul urmărește mereu efectul pe care adevărul l-a avut asupra minților și inimilor și cu o râvnă pe măsura răutății sale, se străduiește să zădărnicească lucrarea Duhului asupra inimii ascultătorului, căci vede că dacă adevărul este primit în inimă, își pierde stăpânirea asupra celui care acceptă cuvântul vieții.

Îngerii răi sunt prezenți cu adevărat la această întâlnire, la fel ca și îngerii buni, folosind toate mijloacele de care sunt capabili pentru a face ca solia lui Dumnezeu, trimisă prin slujitorii săi împuterniciți, să nu aibă nici un efect asupra inimilor ascultătorilor săi. Ei caută cu tot dinadinsul să contracareze influența cerească a îngerilor buni. Nu ar trebui să fim indiferenți la faptul că îngerii buni sunt mereu prezenți pentru a sluji celor care vor fi moștenitori ai mântuirii și în același timp trebuie să ne amintim că există forțe combatante sub conducerea stăpânului lor, care se luptă pentru a ne distruge. În timp ce ar trebui să fim foarte atenți la faptul că suntem supuși atacurilor dușmanilor nevăzuți, trebuie să fim siguri că ei nu ne pot face rău fără a obține acordul nostru, deoarece avem de partea noastră oștirile cerești pentru a ne proteja și a ne ocroti și pentru a respinge puterile răului, care se luptă încontinuu pentru a avea întâietate asupra minților și inimilor oamenilor. În cazul în care suntem indiferenți și nu cugetăm decât foarte puțin la ajutoarele cerești puse la dispoziția noastră; dacă nu ne luptăm împreună cu acești îngeri pentru a menține o gândire curată și pentru a încuraja harurile Duhului lui Dumnezeu, lucrând astfel în unitate cu îngerii sfinți în această luptă, nu ne vom da seama de uneltirile lui Satana și nu ne vom apropia de partea lui Isus și a sfinților Săi îngeri, ci, din lipsă de veghere și de rugăciune, vom subestima puterea și planurile malefice ale celor mai hotărâți dușmani ai noștri, ne vom expune, după care va urma o cădere sub ispită și atunci Satana va obține avantaj.

Noi nu am vegheat în rugăciune așa cum ar fi trebuit, ci am lucrat de multe ori în armonie cu dușmanul, în loc să ne împotrivim cu tărie insinuărilor sale. În timp ce adevărul este predicat, Satana așteaptă să arunce semințele întrebărilor și ale îndoielii. Adevărul nu este prețuit ca o piatră scumpă. Mintea se agață de propoziții și felul cum se exprimă vorbitorii nu corespunde întocmai cu ideile lor. Nu există un limbaj desăvârșit, iar asupra defectelor se insistă prea mult. Aceasta este lucrarea vrăjmașului și chiar adevărul de care aveți nevoie, pe care Dumnezeu vi l-a trimis cu bunăvoință, nu își găsește intrarea în inima voastră. Dar semințele îndoielii și ale criticii răsar în suflet, iar Satana obține o stăpânire asupra minții pentru a contracara lucrarea îngerilor cerești prin răpirea semințelor prețioase care au fost semănate în inimă.

Cei care pun educația mai presus de orice altceva, pot deveni mult mai inteligenți în ceea ce privește lucrarea care se desfășoară în această înaltă luptă a celor două forțe care se opun între stăpâniri și puteri. Ei nu trebuie să își închipuie că o luptă se desfășoară pe un câmp îndepărtat cu fast ceresc în toată grozăvia forței supraomenești, ci să-și coboare închipuirea la realitatea războiului și a conflictului care are loc pe terenul inimii omenești și să-i dea acestei bătălii caracterul unui conflict moral, o luptă între principii susținute de tabere opuse care apar ca luptători. Ei trebuie să se gândească că vor deveni fie campioni ai minciunii, fie ai adevărului. Dar această viziune a lucrurilor nu este suficient de poetică pentru imaginația unui număr foarte mare de oameni care se luptă cu Satana în jocul vieții pentru sufletele lor.

Chiar în acest loc, exact în această adunare, are loc o întâlnire ostilă între îngerii răi și oștile cerești. Nu este nici o persoană care să nu ofere în propria inimă un teren de desfășurare a acestei lupte între puterile nevăzute. În timp ce mesajul lui Dumnezeu vine la voi și vă prezintă păcatele voastre, vă roagă să încetați să mai călcați legea lui Dumnezeu, v-aduce aminte de măsurile luate pentru mântuirea voastră de către un Mântuitor care iartă fărădelegea și vă îndeamnă să acceptați adevărul, cuvintele pe care Dumnezeu dorește să ajungă în inimă sunt chiar armele pe care îngerii cei răi iubesc să le apuce, ca să poată, prin sugestiile lor, să atenueze și să arunce la gunoi chiar cuvintele vieții, speranței și iertării, în timp ce îngerii cei buni caută să înmoaie solul inimii, pentru ca sămânța adevărului să fie sădită în înțelegere și să aducă roade spre slava lui Dumnezeu. Noi suntem responsabili în mod individual pentru rezultatul acestui conflict. Nici îngerii cei buni, nici cei răi nu-și pot atinge scopul cu succes dacă nu se bucură de cooperarea și efortul hotărât din partea omului.

Pentru nici unul dintre noi nu există nici cea mai mică scuză pentru a rămâne nepăsători, pentru că îngerii lui Dumnezeu sunt implicați în lupta pentru binele nostru, împotriva puterii dușmanului lui Dumnezeu și al omului pentru suflet. Lumina nu va reuși să pătrundă în suflet decât dacă ușa inimii este deschisă pentru a primi Duhul Sfânt. Pe măsură ce lucrăm sub influența Duhului Sfânt, adevărul va găsi intrare în suflet și ne va schimba caracterul. Adevărul trebuie să fie primit în dragoste, cu blândețe și iubire. Dacă vă deschideți inima pentru a primi sugestiile lui Satana în a critica limbajul mesagerului, dați dovadă că nu prețuiți adevărul pe care vi-l aduce ca pe o bijuterie prețioasă. Există prejudecăți, iar plăcerile și antipatiile voastre nesatisfăcute îngrădesc calea și împiedică intrarea soliei pe care Dumnezeu v-a trimis-o în avertismente, îndemnuri și mustrări, pe care, dacă o veți respinge, va fi cu prețul sufletelor voastre.

Este mare nevoie de o vigilență sporită și de rugăciune stăruitoare, ca nu cumva să facem o greșeală și să întristăm Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin întrebări și critici, și astfel să pierdem puterea soliei prețioase. Acesta este adevărul de care avem nevoie în inimă pentru a sfinți sufletul. Satana își plantează semințele necredinței, ale căutării defectelor și găsirii de greșeli, în timp ce ar trebui să ascultați cu atenție solia pe care Dumnezeu o transmite fiecăruia dintre voi. El vrea ca voi să ascultați și să vă supuneți, și astfel să scăpați de capcanele pe care Satana le-a pregătit pentru picioarele voastre. Nutrind îndoieli în gândire și exprimându-vă criticile, puteți începe un șir de idei care va face ca adevărul lui Dumnezeu să nu aibă nici un efect în mintea celor care se luptă permanent să nutrească smerenia și credința, și vor acorda cuvintelor voastre loc în inima lor, pierzând astfel beneficiul mesajului pe care Dumnezeu l-a trimis. Tot ceea ce se aseamănă cu mândria și înțelepciunea învățăturii sau a științei pe care o așezi între sufletul tău și cuvintele adevărului care îți sunt rostite, va închide efectiv ușa către religia umilă a lui Isus Hristos. Adevărul este un sfințitor al vieții și al caracterului.

Mântuitorul nostru n-a venit în lumea aceasta pentru a face un spectacol. Cei care l-au respins nu au văzut nimic ceresc în înfățișarea Sa. El era pentru ei ca o rădăcină dintr-un pământ uscat, fără chip sau înfățișare, ca să nu-L dorească. N-au privit la un Prinț însoțit de oștiri și de un spectacol grandios. Nu au putut să-L vadă pe Răscumpărătorul lumii ascuns sub deghizarea umilă a umanității. Au văzut înaintea lor un „om al durerii și obișnuit cu suferința, … rănit pentru fărădelegile noastre, … zdrobit pentru fărădelegile noastre; Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem vindecați” (Isaia 53). Hristos a venit să propovăduiască Evanghelia săracilor. A ajuns la oameni acolo unde se aflau ei. El a adus adevărul simplu și clar pe înțelesul lor. Cât de simplu era limbajul Său! Chiar și cei mai săraci, neînvățați și ignoranți L-au putut înțelege. Nimeni nu avea nevoie să se ducă la un dicționar pentru a obține înțelesul denumirilor sau al cuvintelor răsunătoare care ieșeau de pe buzele celui mai mare Învățător pe care l-a cunoscut vreodată lumea. În timp ce preoții, conducătorii și cei care explicau legea se considerau singurii învățători ai poporului, El le-a mărturisit acestor rabini învățați că erau atât necunoscători ai Scripturilor, cât și ai puterii lui Dumnezeu.

Nu învățăturile marilor oameni sunt cele care le descoperă tainele răscumpărării. Profeția era deschisă în fața acestor oameni mari care pretindeau că sunt înțelepți, dar ei nu știau că Hristos este Prințul Luminii, cu toată învățătura lor, cu toată înțelepciunea lor și cu cele mai clare afirmații ale faptelor referitoare la Hristos și la felul în care a avut loc prima Sa venire, misiunea și lucrarea Sa. Hristos ar fi primit slujba celor învățați și a oamenilor mari, dacă ei s-ar fi unit cu El, dar Hristos nu se putea alătura lor, pentru că ei nu erau corecți. Erau plini de mulțumire de sine și de apreciere de sine, căutând în permanență întâietatea, disprețuind tot ceea ce nu avea înfățișarea înțelepciunii lumești, a mândriei naționale și a exclusivismului religios. Lucrarea Sa a fost de a corecta aceste rele și de a-i atrage pe oameni spre virtute, puritate, umilință și spre Dumnezeu, de a dezbrăca religia de formalismul îngust și îngâmfat care făcea din aceasta o povară riguroasă. El prezintă o salvare completă și armonioasă pentru toți. Această mântuire este măreață, pentru că este oferită iertare celui care a încălcat legea lui Dumnezeu; este prezentată o neprihănire care va rezista examinării Omniscientului, va obține biruința asupra celui mai puternic adversar al lui Dumnezeu și al omului și o răsplată veșnică. Desăvârșirea mântuirii este cea care îi conferă măreția. Niciun om nu o poate evalua printr-o înțelegere finită cât mai amănunțită, nimeni nu o poate contempla și face continuu subiectul studiului său, fără ca aceasta să ajungă la măreția de netăgăduit a Autorului ei, iar omul finit să devină una cu Divinitatea. Schimbarea a avut loc. Copilul păcatului, al fărădelegii și al mâniei a devenit copilul lui Dumnezeu, a trecut de la moarte la viață. Mânia divină împotriva călcătorului de lege nepocăit va fi proporțională față de pregătirea amplă și sacrificiul infinit făcut pentru a-l răscumpăra. Cum vom scăpa, dacă neglijăm această mare mântuire?

Dar să ne gândim: Ce motiv are omul să fie îngâmfat? Ce motiv are să fie mândru de religia sa? Nu are nimic altceva decât ceea ce a primit de la Dumnezeu Răscumpărătorul. Educația cea mai înaltă nu poate cumpăra raiul pentru nici unul dintre noi. Omul care deține proprietăți mari sau vile mărețe, care umblă pe pământ înconjurat de toată independența lui Nebucadnețar când se plimba prin palatul împăratului Babilonului, nu poate să pretindă că are dreptul la cer decât prin ascultarea umilă față de toate poruncile lui Dumnezeu. Gândurile regelui și-au găsit exprimare în cuvinte, spunând: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care eu mi l-am zidit, ca reședință regală, prin puterea mea cea mare și spre onoarea măreției mele?”. Domnul l-a ascultat pe mândrul suveran și în timp ce cuvintele erau „în gura regelui, din cer s-a coborât un glas, zicând: Află, rege Nebucadnețar, că ți s-a luat regatul!”. Nici bogăția, nici onoarea nu pot cumpăra nici unul din harurile bogate ale Duhului lui Dumnezeu, nici nu pot asigura omului, prin toată înțelepciunea sa, o locuință în ceruri. Mândrul suveran al Babilonului a fost făcut să simtă că există o putere dincolo de toată înțelepciunea lui mândră și mai presus de aceasta. Dumnezeu pur și simplu i-a îndepărtat mândrului lăudăros rațiunea, care era darul lui Dumnezeu, iar el a ajuns să fie înjosit în societatea fiarelor timp de șapte ani.

Nu vom deprecia educația. Dumnezeu vrea ca noi să fim elevi aici atâta timp cât vom rămâne în această lume, învățând mereu și purtând responsabilitatea de a-i învăța pe alții prin predici și exemple, ceea ce am învățat. Dar nimeni să nu se așeze în poziția de critic pentru a evalua folosul și influența fratelui său mai puțin educat decât el în ceea ce privește cunoștințele, căci poate fi mult mai bine educat în ceea ce privește cunoștințele practice ale evlaviei adevărate. „Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor simpli.” Nu doar citirea cuvântului sau cunoașterea teoretică a Scripturilor este cea care dă lumina și înțelegerea, căci dacă ar fi fost așa, Domnul nu le-ar fi spus iudeilor: „Vă rătăciți pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” Lumina și înțelegerea exprimată aici prin cuvinte inspirate înseamnă Scriptura deschisă și pusă în inimă de Duhul lui Dumnezeu, care este adusă în viața practică și așezată precum lemnul solid în caracter.

Pe măsură ce omul este convertit de adevăr, lucrarea de schimbare a caracterului continuă. Are parte de o creștere a înțelegerii, devenind un om ascultător față de Dumnezeu. Mintea și voința lui Dumnezeu devin voința lui și căutând în mod constant sfatul lui Dumnezeu, devine un om cu o pricepere sporită. Are loc o dezvoltare generală a minții care este pusă fără rezerve sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Nu este vorba de o educație unilaterală, care dezvoltă un caracter unic, ci se descoperă un caracter dezvoltat în mod armonios. Sunt depășite slăbiciunile care au fost văzute în caracterul neputincios și șovăielnic, iar devotamentul și evlavia neîntreruptă îl aduc pe om într-o relație atât de strânsă cu Isus Hristos, încât el are mintea lui Hristos. El este una cu Hristos, având sănătatea și tăria principiilor și luciditatea percepției, care este acea înțelepciune care vine de la Dumnezeu, care este sursa întregii lumini și înțelegeri. Harul lui Dumnezeu a coborât peste sufletul umil, ascultător și conștiincios ca Soarele neprihănirii, întărind facultățile mentale și în modul cel mai uimitor făcându-i pe cei care doresc să-și folosească capacitatea în slujba Stăpânului, oricât de mică ar fi ea, să fie puternici în mod continuu prin ascultare și practică, să crească în har și în cunoașterea lui Isus Hristos și să fie purtători a multor roade spre slava lui Dumnezeu, în fapte bune. Astfel încât oamenii învățați și cu realizări înalte au învățat cele mai prețioase lecții de pe urma învățăturilor și exemplelor celor neînvățați, cum i-ar numi lumea. Dar dacă ar avea o vedere mai adâncă, s-ar vedea că au obținut cunoștințele în școala cu cel mai înalt grad, chiar în școala lui Isus Hristos.

Cei care, în această viață, vor dori să devină tot ceea ce Dumnezeu a plănuit ca ei să devină, vor fi întotdeauna învățăcei. Aceste cunoștințe nu vor veni, de regulă, într-o manieră supranaturală, deși acest lucru nu este imposibil. Există depozite de informații care pot fi obținute prin străduințe care necesită efort. Așa s-a întâmplat cu Daniel. Frica de Domnul a fost pentru el începutul înțelepciunii. Deși se afla la curțile regelui, înconjurat de ispite, a refuzat să participe la desfătările egoiste care ar fi slăbit puterea fizică și morală. El a rămas aproape de Dumnezeu și în timp ce se străduia îndeaproape și cu seriozitate să dobândească toate cunoștințele posibile, Dumnezeu i-a dat binecuvântarea Sa.

Citim că Daniel și-a propus în inima sa să nu se pângărească cu nicio bucățică din mâncarea regelui și nici cu vinul pe care îl bea. A existat o poziție fermă luată pentru a se împotrivi oricăror îndemnuri la desfătări egoiste. În ceea ce privește consecințele, lăsați cuvântul inspirației să vorbească:

„Cât despre acești patru tineri, Dumnezeu le-a dat cunoaștere și pricepere în toată învățătura și înțelepciunea; și Daniel avea înțelegere în toate viziunile și visele. (…) Și împăratul a vorbit îndeaproape cu ei; și dintre toți nu s-a găsit nimeni ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria; de aceea au stat în picioare înaintea împăratului. Și în toate lucrurile de înțelepciune și înțelegere de care i-a întrebat împăratul, i-a găsit de zece ori mai buni decât toți magii și astrologii care erau în tot domeniul lui.”

Daniel 1:17, 19-20 BTF

Acum, în timp ce acești tineri, la rândul lor, lucrau la propria lor mântuire cu frică și cutremur, Dumnezeu era cel care lucra în ei „deopotrivă a voi și a face după buna lui plăcere”. Condițiile răsplatei pentru binele nostru sunt ca și cum totul ar depinde de noi înșine. Pentru a ne însuși harul lui Dumnezeu, trebuie să ne facem partea noastră. Există o lucrare care ne este pusă înainte de a o face, iar această lucrare trebuie să fie făcută cu credincioșie, iar roadele pe care le vom aduce vor manifesta înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor și a oamenilor caracterul lucrării noastre. Banul a fost dat lucrătorului din vie, dar nu și leneșului din piață.

Dintre toți oamenii de pe pământ, cel a cărui minte este luminată prin deschiderea Cuvântului lui Dumnezeu pentru înțelegerea sa, va simți că trebuie să se dedice cu mai multă sârguință citirii Cuvântului lui Dumnezeu și studierii mai sârguincioase a științei, pentru că nădejdea și chemarea sa sunt mai mari. Cu cât omul este mai strâns legat de Sursa întregii cunoașteri și înțelepciuni, cu atât mai mult poate fi avantajat din punct de vedere intelectual, precum și spiritual, prin relația sa cu Dumnezeu. Va avea vederi mai clare, fără a fi influențat de propriile idei și judecăți. Privirile sale vor fi lărgite, discernământul său va fi mai rapid și înțelegerea sa va fi lărgită pentru a contempla marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu; și cu cât va dobândi mai mult din cunoașterea cerească, cu atât își va înțelege mai bine propria slăbiciune și cu atât mai umilă va fi părerea sa despre el însuși.

Deschiderea cuvântului lui Dumnezeu este însoțită de o deschidere remarcabilă în întărirea însușirilor omului pentru că intrarea cuvântului lui Dumnezeu este aplicarea adevărului divin în inimă, purificând și rafinând sufletul prin intermediul Duhului Sfânt. El are o credință autentică în adevărul așa cum este în Isus, iar această credință lucrează prin iubire și purifică sufletul. Aceștia sunt lucrători încercați împreună cu Dumnezeu, iar Dumnezeu trebuie să primească toată slava. Orice progres pe care îl facem, orice bine pe care îl realizăm vine de la Dumnezeu pentru a fi reflectat asupra altora în fapte bune și oglindit înapoi către Dumnezeu, marea sursă a luminii. Duhul lui Dumnezeu în suflet este cel care dă viață facultăților sale, care altfel ar fi lipsite de viață și care atrage sufletul spre Dumnezeu și spre adevăr. Talentele intelectuale își datorează tot progresul lor lui Dumnezeu, iar viața noastră religioasă este moartă și lipsită de duh, dacă nu primim Duhul viu de la Dumnezeu, puterea dătătoare de viață. Fără iluminarea Duhului Său, nu putem aprecia lucrurile lumii cerești și nu putem avea plăcerea de a ne împărtăși cu Dumnezeu.

Religia nu este o simplă formă. Religia curată și neîntinată este viața lui Dumnezeu în suflet, rămânerea lui Isus în inimă. Gândurile sunt cultivate și antrenate să gândească și să acționeze în legătură cu slava lui Dumnezeu. În minte se vor naște întrebările: „Oare acest comportament este pe placul lui Isus? Îmi voi putea păstra integritatea dacă voi intra în acest acord?” Astfel, Dumnezeu va deveni sfătuitorul, iar sufletul va fi adus în ascultare față de voia lui Dumnezeu și vom fi conduși pe căi sigure, iar dacă vom continua să-L cunoaștem pe Domnul, vom triumfa împreună cu adevărul și vom dobândi viața veșnică.

Traducere: Igor Sârbu